Prietenul dumitale este un impertinent, spuse şi vru să plece.

  O apucai de mână.

  Era, săracul, căci a murit de mult.

  Dumnezeu să-l ierte atunci, spuse ea.

  Mi se păru totuşi că era, acum, mai liniştită. Se reîntoarse lângă mine şi schimbă brusc vorba. Mă întrebă ce am făcut după război.

  Începea să-şi amintească tot ce-i spusesem atunci, în tren, despre luptele la care luasem parte pe frontul francez.

  Dar dumneata? o întrebai. Ce-ai mai făcut de atunci?

  Am crescut, răspunse ea simplu.

  Şi te-ai făcut frumoasă, adăugai eu, privind-o cu o oarecare îndrăzneală, cum obişnuiam să mă port cu orice femeie care îmi plăcea. (Îmi ierţi toate aceste penibile amănunte de care mi-e ruşine, dar vreau să-ţi redau măcar în parte superficialitatea şi vulgaritatea existenţei mele de atunci).

  Ea tăcu câteva clipe, suportându-mi iarăşi, de astă dată cu ironie, privirile.

  Să nu te audă Clody, şopti ea, zâmbind.

  Clody era numele prietenei mele. Mă surprinse curajul ei şi încruntai sprâncenele, ca şi cum n-aş fi înţeles aluzia, (îţi atrag mereu atenţia: nu uita că pozam într-un bărbat obosit de succese, de femei. Şi apoi, atmosfera toată te îndemnă la mască ieftină şi vulgaritate). Mă intriga puţin faptul că o fată atât de deosebită de celelalte este totuşi atât de bine informată în tot ce privea cancanurile capitalei.

  Ce vrei să spui cu asta? o întrebai.

  Ştii prea bine că prietenei noastre nu-i plac fetele frumoase, vorbi râzând. Şi nici mie nu-mi plac, adăugă.

  Apoi trecu în altă odaie. Rămăsesei lângă bar, mirat. Când se apropie Clody de mine o întrebai.

  Cine e fata asta?

  Un mister, exclamă ea, ameţită. Un foarte mare mister!

  Exagerezi! spusei zâmbind.

  Biata femeie era însă extrem de ameţită. Începea să mă dezguste indiscreţia ei. Căci îmi cerea, acolo, cu atâtea perechi lângă noi, să o sărut. Refuzai, din plictiseală. Clody începu să se roage, să se lamenteze. Tinerii făceau un haz nespus. Socoteau scena aceasta penibilă ca un lucru foarte inteligent şi original. Şi, cu cât Clody stăruia, cu atât rezistenţa mea era mai încăpăţânată. În câteva minute, barul era ticsit. Se îngrămădiseră toţi să ne vadă. Eu nu-mi pierdusem calmul, deşi eram plictisit şi scârbit de tot ce se întâmpla. Aprinsei o ţigară şi mă rezemai mai cinic de bar. Clody începu să plângă. Scena devenea penibilă şi pentru ceilalţi. Râdeau acum mai mult din inerţie, dar se priveau jenaţi unii pe alţii.

  Sărut-o, domnule! auzii un glas aspru de femeie.

  La capătul celălalt al uşii apăruse Lena; ochii îi străluceau de indignare şi faţa i se făcuse extrem de palidă.

  Lena, ma bonne amie, ma seule amie! exclamă Clody, suspinând. (Îţi închipui ce îngrozitor era spectacolul acesta!).

  Dacă porunceşti dumneata… spusei eu, zâmbind.

  O luai în braţe şi, cu tot dezgustul răsuflării ei alcoolizate, o sărutai lung pe buze. Toţi începură să bată din palme. Clody continua să plângă în hohote. Privii din nou spre uşă. Lena rămăsese acolo, dârză.

  Acum să-mi dai voie să te sărut şi pe dumneata, spusei apropiindu-mă. Recompensă, adăugai în şoaptă, ca să nu mă audă prietena.

  Dar nu îndrăznii s-o cuprind în braţe, nici să mă apropii prea mult de ea. Fata mă strivise cu privirile ei dispreţuitoare, îngheţate. Îşi muşcă buzele şi se întoarse brusc. Auzii jazzul începând un tango la modă. Şi o văzui, în clipa următoare, înlănţuită în braţele unui necunoscut, dansând. Am rămas acolo, fără s-o pierd din ochi. Îi întâlneam câteodată privirile, dar parcă nu mă vedea, atât era de absentă.

  Am întrebat pe vecinul meu:

  Cine e?

  O prietenă de a lui Clody, îmi răspunse.

  XI.

  N-aş fi dat, poate, nici o atenţie acestei întâmplări, dacă nu mi-aş fi amintit din nou, a doua zi, întâlnirea din tren. Trecuseră de atunci vreo 7-8 ani, şi multe episoade, foarte mulţi oameni cunoscuţi în Moldova începură să mi se şteargă din minte. E curios totuşi cât de bine îmi aminteam amănuntele acelei întâlniri. Capul acela de copilă, parfumul părului ei, coperta romanului pe care-l citea, accentul său franţuzesc atât de corect, toate acestea se păstrează intacte şi îmi năvăleau acum din nou, cu precizie, în minte. Nu pot spune că mă atrăgea prea mult fata pe care o întâlnisem în casa prietenei mele. Era foarte frumoasă, dar avea una din acele frumuseţi pe care le descoperi abia în urmă; ceea ce te izbea în chip deosebit în Lena era distincţia trăsăturilor sale, puritatea privirilor. N-avea figura aceea drăguţă şi comună pe care o întâlneşti pretutindeni în saloanele bucureştene. Dar această distincţie nu mi-ar fi reţinut prea mult atenţia; eram, pe atunci, destul de prins de alte legături şi apoi, în general, nu-mi plăceau femeile distinse; aveam o vagă bănuială că sunt pedante sau solemne, şi cu virtuţile acestea nu mă împăcăm deloc.

  Am întrebat-o pe Clody cine era prietena pe care mi-o prezentase ca pe-o „pasăre rară”.

  O fată foarte inteligentă, mi-a răspuns.

  Apoi mi-a povestit că Lena trăia până în ultimul timp cu două mătuşi bătrâne şi maniace şi că abia de curând a avut curajul să plece din casa lor şi să se mute cu o prietenă arhitectă. Mi-a spus o sumă de lucruri amuzante despre mătuşile ei, care o întovărăşeau pretutindeni, chiar atunci când se ducea în străinătate. Lena studiase câtăva vreme în Elveţia. Nu prea ştia bine să-mi spună ce studiase: muzică, dans, euritmie, cam aşa ceva. În orice caz, era foarte originală şi foarte inteligentă.

  Dar de ce mă întrebi? se miră Clody, după ce-mi vorbise aproape jumătate de ceas.

  Mi s-a părut impertinentă, i-am răspuns.

  Eram totuşi încurcat de întrebare. Nu prea obişnuiam să mă interesez de invitaţii ei. Am început atunci să vorbesc despre altceva, deşi îmi revenea mereu în minte imaginea Lenei, spunându-mi: „N-am nici un vărw… Mă gândeam: poate m-a minţit prietenul