eu. Pentru că până atunci nu întâlnisem femeie frumoasă care să-mi placă şi care să-mi reziste. Şi asta nu mi se întâmpla numai mie. Erau anii aceia, imediat după sfârşitul războiului, când aproape jumătate din oameni înnebuniseră, când orice îţi era permis, dacă aveai îndrăzneală şi forţă.

  La Bucureşti stăteam, de altfel, după 1920, destul de puţin. Petrecusem foarte mult timp în străinătate. Făceam mereu parte din numeroasele comisii şi comitete care au durat târziu după încheierea păcii. Credeam pe atunci că nu mi se potriveşte un alt fel de viaţă, că dobândisem, în sfârşit, libertatea şi fericirea pe care nici nu îndrăzneam să le visez în timpul studenţiei mele la Paris. Lipsind mereu din ţară, păstram o legătură amoroasă atât timp cât îmi convenea. Puţini bărbaţi se pot lăuda cu un asemenea noroc. Nu mă gândeam deloc să mă căsătoresc, deşi eram invitat în foarte multe familii numai în nădejdea acestui eveniment.

  În schimb, îmi plăcea să viu adesea într-o casă a cărei gazdă devenise de curând prietena mea. Era o femeie foarte frumoasă şi foarte uşoară, soţia unui deputat care îşi făcuse după război o avere considerabilă şi fusese amestecat – şi el, şi nevastă-sa – într-o serie de afaceri scandaloase. Era prin 1924, când eleganţa şi desfrânarea Bucureştiului atinsese culmi nemaipomenite. Prietena mea avea una din primele case noi făcute în capitală, iar ceaiurile şi cocktailurile ei erau notorii. Îmi plăcea să frecventez toate petrecerile acestea, pentru că întâlneam un tineret desfrânat, cu care mă înţelegeam de minune. Nu ştiu dacă dumneata îţi mai aduci aminte de epoca aceea, a jazzului şi a cocktailului, când bântuia moda părului tuns „â la garţonne” şi rochiile se purtau scurte până deasupra genunchilor. Cred că niciodată tineretul n-a avut o libertate mai deşănţată ca atunci, în acei ani, şi în anumite case, puteai să te culci cu orice fată cu care dansai insistent o noapte întreagă. Era, de altfel, stilul anilor acelora ca fetele să-şi aleagă partenerii la dragoste cu aceeaşi francheţe cu care şi-i alegeau la tenis. Se vorbea despre virginitate cu cinism, şi cu cât o fată era mai stricată, cu atât avea mai mult haz. În casa aceea am văzut adesea fete foarte tinere întrecându-se să se îmbete mai repede şi mai eficace.

  Nu mai eram atât de tânăr pe atunci, dar mă amuzau nespus petrecerile acestea nesfârşite, unde se dansa frenetic trei sferturi din noapte, până la extenuare. Majoritatea invitaţilor erau mai tineri ca mine, căci soţia deputatului îşi alegea prietenii exclusiv din tineret. Legătura noastră era cunoscută, cum erau, de altfel, toate colajele din cercurile acestea de îmbogăţiţi de război, politicieni şi afacerişti. O legătură care mă încânta fără să mă obosească şi pe care eram silit uneori s-o plătesc prin mici servicii făcute prietenilor deputatului.

  Într-o noapte stam rezemat de bar, odihnindu-mă în aşteptarea unui nou dans, când prietena mea apare cu o tânără la braţ. Eram destul de ameţit, dar mi-am dat totuşi seama că figura aceea, fină, cu buzele mari şi bine desenate, mi-este cunoscută.

  Să-ţi prezint o pasăre rară, îmi spuse prietena mea în franţuzeşte. (De altfel, în casa aceea aproape că nu se întrebuinţa altă limbă.) Să-ţi prezint pe Lena, ultima fecioară din secolul XIX!

  Înţelesei, după râsul ei spart, că a înghiţit foarte multe cocktailuri.

  Sunt oare atât de bătrână? întrebă fata zâmbind.

  Şi acesta e flirtul meu, mă prezentă prietena. C'est un type épatant! adăugă ea la urechea tovarăşei.

  O priveam cu multă atenţie. Mi se părea că nu e deloc la locul ei în casa aceasta, la această oră mai ales, atât de sobră şi atât de serioasă cum arăta. Avea părul tuns scurt, băieţeşte, ca toate celelalte fete, dar coafura aceasta îi dădea, ei, un aer de studentă din romanele ruseşti, o făcea parcă şi mai pură, căci îi lumina fruntea aproape artificial.

  Mi se pare că ne cunoaştem de undeva, spusei, încercând să-mi aduc aminte când văzusem întâia oară buzele şi ochii aceia.

  Clătină din cap, zâmbind.

  Accept foarte puţine invitaţii, spuse ea în româneşte. Apoi adăugă, cu un accent ironic, exagerat:… dans le monde…

  Şi cu toate acestea, până şi numele dumitale mi se pare cunoscut, stăruii eu.

  În acea clipă mi-am amintit scena din tren, cu 7-8 ani în urmă. I-am povestit-o, şi de la cele dintâi cuvinte roşi brusc, foarte încurcată. Am avut impresia că şi ea mă recunoscuse, văzându-mă, dar evitase să se trădeze. Nădăjduise, poate, că nu voi reuşi să-mi reamintesc. S-a prefăcut apoi că mă priveşte cu atenţie, închizând puţin pleoapele, ca şi când s-ar fi trudit să-şi amintească. În cele din urmă şi-a reamintit.

  Ce s-a întâmplat după plecarea mea? întrebai.

  Nimic extraordinar, vorbi ea zâmbind. A doua zi, pe la prânz, a sosit şi tante Emilie, îngrozită…

  Am tresărit şi am privit-o în ochi. Mi-a suportat privirea liniştită. Vorbise cu mult calm.

  Eşti sigură că mătuşa dumitale a venit să te ia? întrebai.

  Foarte sigură. Dar de ce întrebi?

  Mi s-a spus că ai plecat cu un ofiţer tânăr, un văr de-al dumitale, adăugai eu zâmbind.

  Şi-o privii iarăşi, adânc, în ochi. Nu observai nimic, nici o ezitare. Doar faţa i se făcuse mai palidă, dar nu eram sigur. Eu băusem destul de mult în noaptea aceea, şi în bar era o lumină destul de mată.

  N-am nici un văr, spuse, şi mai ales nici un văr ofiţer, adăugă subliniind ironică formula.

  Începui să râd. Băgai de seamă că râsul meu o irită. Mă întrebă din nou, puţin turburată.

  Ce te face să nu mă crezi?

  Faptul că prietenul meu din gară mi-a mărturisit cum ai apărut a doua zi la braţul unui tânăr ofiţer, care ţi-a urcat bagajele într-o trăsură, şi cum, îndată ce a pornit trăsura, tânărul ofiţer a început să te sărute…

  Se făcu foarte palidă. De astă dată observai foarte bine paloarea ei, şi întâmplarea începu cu