s-o mângâi pe păr. A început să se tragă înapoi, căutându-şi în acelaşi timp batista să-şi şteargă lacrimile. Ridicând braţul, zării coperta cărţii pe care o ţinea în mâini: Anna Karenina. Rămăsese, desigur, în compartiment, citind, cât timp mătuşa se coborâse în gară.

  Era cât pe-aci să te zvârli sub roţile trenului, ca în romanul dumitale, îi spusei eu, râzând şi arătându-i cartea. Dar n-ai ajuns încă la sfârşit…

  Aşa se omoară Anna? întrebă ea, tot în franţuzeşte, parcă mai neliniştită.

  Mă surprinse familiaritatea ei cu eroina cărţii pe care o citea. Am clătinat trist din cap.

  Sub roţile trenului, spusei, şi o privii cu mai multă atenţie.

  Rămase gânditoare, copleşită. Îşi duse mâna la frunte şi oftă, gestul acela dezamăgit pe care îl fee copiii când vor să semene cu cei maturi. Trenul alerga acum mai repede. O văzui cum se uită pe fereastră şi cât de mult o înspăimântă întunericul de afară.

  Dumneata erai Lena? întrebai. Te-a strigat cineva de mai multe ori…

  Atunci am auzit, răspunse ea obosită. Dar de-abia mi-am putut face loc…

  Vru să plece de lângă mine, să se reîntoarcă în compartiment, dar o reţinui. O întrebai dacă se duceau acasă; ar fi fost atunci destul de simplu, căci se putea descurca şi singură. O întrebai, tot atunci, câţi ani are. Îmi răspunse că are 15 ani. Dar nu se ducea acasă, ci la Bălteni. Aveau acolo rude refugiate. Încercai s-o liniştesc. Mătuşa va veni, probabil, cu trenul următor. Iar ea, odată ajunsă, va întreba de adresa rudelor ori va aştepta în gară până va sosi mătuşa… Mă privi mirată.

  Dar n-am biletul la mine, spuse şovăind.

  Nu-i nimic, spusei eu iar. Dacă vine controlorul, am să spun că eşti cu mine.

  Am rămas acolo, de vorbă. La staţii, o păzeam cu braţul să n-o lovească lumea, să n-o calce în picioare gloatele năvalnice de călători, care-şi căutau îndârjit loc. Mi-a povestit cum se refugiase cu mătuşile ei în Moldova. Părea destul de obişnuită, acum, cu infernul trenurilor aglomerate, întârziind prin gări ceasuri întregi, trăind permanent sub spaima aeroplanelor inamice. M-a întrebat şi ea, cu multă decenţă, dacă vin de pe front. Vorbea foarte bine franţuzeşte şi conversaţia aceasta cu o copilă mă încânta.

  Aproape de miezul nopţii am coborât, după ce, cu o jumătate de ceas înainte, izbutii să-i scot bagajele din compartiment. I-am luat braţul şi am dus-o într-un birou din gară, unde aveam un prieten funcţionar. Mă temeam să o las singură. […] Pe de altă parte, nu mă mai puteam ocupa de ea, căci dimineaţa trebuia să fiu la Bârlad. Am dat-o în grija prietenului meu şi i-am atras atenţia că la întoarcere o să-l întreb ce-a făcut.

  Când ne-am despărţit şi i-am urat noroc, ochii i s-au umplut din nou de lacrimi. I-am mângâiat părul şi apoi i-am trecut palma pe obraz. Simţeam că tremură.

  Şi acum, mă laşi să te sărut? am întrebat-o râzând.

  Şi-a ridicat uşor capul, privindu-mă drept în ochi. Parcă mi-ar fi întins buzele. Am sărutat-o pe obraz şi, urându-i încă o dată curaj şi noroc, m-am întors în vagon…

  Uitasem întâmplarea aceasta. Peste vreo săptămână, plecând din nou la Iaşi, mi-am adus aminte în gară de Lena şi am coborât să-mi întreb prietenul ce făcuse. Mi-a povestit zâmbind că, îndată după plecarea mea, fata alergase pe peron, pregătindu-se să aştepte sosirea trenului următor. N-a dormit toată noaptea şi striga la fiecare tren care se oprea în gară, trecând prin faţa vagoanelor: „Tante Emilie! Tante Emilie!…” Spre dimineaţă acceptă să se întindă pe canapeaua din birou, dormind cu capul pe o valiză pe care o păzise tot timpul cu foarte multă grijă. A doua zi, când prietenul meu pierduse nădejdea că va descoperi locuinţa rudelor fetei şi se întreba ce va face cu ea dacă mătuşa Emilia nu va sosi până seara, Lena se întoarse veselă în birou, la braţul unui ofiţer tânăr, cu care vorbea în franţuzeşte. I-a spus că e vărul ei şi şi-a suit bagajele într-o brişcă ofiţerească. Am văzut cum îl sărută îndată ce vizitiul a dat bice cailor…

  Amănuntul acesta m-a făcut şi pe mine să râd. Apoi m-am suit în trenul de Iaşi şi am uitat de-a binelea întâmplarea. O singură dată, după încheiera armistiţiului, întâlnindu-mă cu prietenul din gară, ne-am amintit amândoi de Lena, printre alte aventuri şi întâmplări pe care le avusesem fiecare. Prietenul meu a murit curând. Am aflat vestea morţii lui câteva luni în urmă.

  Venisem atunci la Bucureşti, ca să recepţionez o serie de materiale. Dezbrăcasem tocmai uniforma ofiţerească şi mă întrebam pe ce cale să apuc. Eram prea bătrân ca să mă reîntorc în Franţa şi să-mi termin acolo ingineria. Şi apoi, sfârşitul războiului – pe care eu îl făceam din primele luni – beţia victoriei, Unirea şi tot ce a urmat după aceasta, mă schimbaseră mult. Rămăsese în mine setea de viaţă. Aveam numai o singură dorinţă: să trăiesc, prin orice mijloc, să fiu bogat, liber, să fiu de capul meu măcar câţiva ani. Vărul meu, băiatul unchiului care mă ajutase la studii, murise în timpul războiului. În foarte scurt timp murise şi unchiul meu şi am moştenit o avere destul de mare. Era atunci o vreme când puteai uşor să te îmbogăţeşti. Am cumpărat terenuri în Bucureşti, am făcut parte din mai multe comisii tehnice. Lucrurile astea nu au prea mare importanţă. Ţi le spun totuşi ca să-ţi dai seama că, puţin după 1921, ajunsesem un om bogat, ambiţios. Împlinisem 30 de ani, dar aveam o experienţă şi mai mare decât vârsta mea. O experienţă care mă apărase de foarte multe primejdii. În privinţa femeilor şi a dragostei eram poate un cinic. Nu iubisem niciodată. Legătura din timpul studenţiei fusese singura mea aventură sentimentală. Războiul mă lecuise şi de ea, lecuindu-mă de orice fel de dragoste. Văzusem prea multe ca să mai cred în făgăduinţe, în cinste. Numai femeile urâte sunt cinstite, credeam