Trebuie să fie foarte târziu, spuse privind afară. Răsare luna, în ultimul pătrar… Să bem un ceai, adăugă absent.

  Celălalt se apropie şi el de fereastră. Munţii păreau foarte aproape acum, uşor brumaţi de lună. De nicăieri nici un zgomot. Casa întreagă parcă ar fi fost înecată de pădure. Felinarul stingher de la capătul coridorului se stinsese.

  Ţi-e somn? întrebă fără să întoarcă capul.

  Deloc. Cred că mă ameninţă o lungă insomnie.

  Apoi tăcură iarăşi amândoi. Mavrodin privea cum ard flăcările spirtului. Hasnaş rămăsese lângă fereastră.

  Dacă nu ţi-e somn, începu el târziu, am să-ţi povestesc şi eu o întâmplare. E mai veche, de acum vreo opt-nouă ani. Nu mai eram atât de tânăr nici atunci, de altfel…

  Zâmbi şi se întoarse încet spre celălalt.

  … Poate că are să-ţi folosească odată, în vreo carte de-a dumitale, adăugă zâmbind amar. Şi parcă mi-a pierit şi mie somnul… Mi-au adus aminte întâmplările dumitale de o mare iubire a mea. Asta se întâmplă întotdeauna: ţi se pare că iubita seamănă cu tot ce ţi se povesteşte despre dragoste. Dar poate că de data aceasta seamănă într-adevăr…

  Rămase câtva timp fără să spună nimic, gânditor, căutând parcă un punct de plecare. Apoi începu calm, cu glas mat, egal, contrastând cu neliniştea de până adineauri a întregii lui făpturi.

  X.

  La începutul războiului european aveam douăzeci şi patru de ani. Urmam studii de inginerie în Franţa. Un unchi al meu, fratele mamei, îmi trimitea lunar o bursă care îmi ajungea exact ca să-mi duc zilele. Părinţii mei fuseseră amândoi bogaţi. Dar tata a murit tânăr, când eu nu-mi terminasem încă clasele primare. Şi mama n-a ştiut să administreze averea; se îngrijea de asta fratele ei, care m-a ţinut mai târziu la studii. In vreo zece ani am pierdut aproape totul. Maică-mea începuse să joace cărţi şi, numai în anul morţii sale, a risipit o moşie. A murit totuşi înainte de a suferi umilinţele sărăciei. A murit într-o casă mare, luxoasă, strivită de datorii, şi care a şi fost, de altfel, vândută de creditori.

  Nu eram un student prea strălucit şi nu-mi plăcea nici cariera pe care mi-o alesesem. Aş fi voit să mă fac ofiţer, dar ştiam că meseria asta nu-i plăcuse mamei. Mama îşi făgăduise de mult să aibă un fiu inginer. Declararea războiului a însemnat pentru mine zorile unei vieţi noi. M-am înrolat voluntar, ca şi alţi studenţi români din Franţa, după bătălia de la Charleroi. Am fost uşor rănit din cele dintâi lupte. Am făcut apoi câteva luni o şcoală de cadre şi m-am întors pe front sublocotenent. Nu ştiu dacă am fost, cum se spune, un erou. Dar am luptat bine şi de două ori am fost decorat. Mă obişnuisem cu războiul, mă obişnuisem foarte repede şi cu gândul morţii. De altfel, nu mă legau prea multe lucruri de viaţă. Eram orfan, nu aveam fraţi, şi singurul meu prieten, un coleg de şcoală, murise în primul an de război. Eram fericit că pot lupta ca ofiţer în armata franceză. Uneori chiar mă gândeam că, după încheierea păcii, aş putea rămâne în armata colonială.

  Dar, după intrarea României în război, m-am hotărât să mă întorc în patrie. Eram foarte emoţionat; mi se înmuiau ochii numai la gândul că aş putea de astă dată muri pe pământ românesc. Am fost trimis, prin 1917, cu misiunea militară franceză în Moldova. Nu-ţi mai spun nimic despre toate întâmplările iernii aceleia triste. Bucuria întoarcerii mele în ţară – după o absenţă de aproape cinci ani – fusese întunecată de prea multe dezastre. Spre deosebire de mulţi ofiţeri tineri români, mă îndoiam de reuşita aliaţilor. Îmi făceam, cu toate acestea, datoria. Rămăsesem cu misiunea franceză şi mă aflam adesea pe drum, între Bârlad şi Marele Cartier de la Iaşi.

  Prin aprilie plecasem într-un tren extrem de aglomerat. Locul meu din compartiment îl cedasem unei doamne în vârstă şi ieşisem pe culoar, chiar lângă uşă. Se înserase şi stam cu capul aplecat afară, pe fereastra uşii, privind vag câmpurile pe care se topea zăpada. Nu ştiu în ce gară, chiar în clipa în care se pusese trenul în mişcare, m-am simţit îmbrâncit cu putere de cineva, care voia să-şi facă loc spre scară. Dar uşa o închisesem eu când am auzit semnalul plecării. Pe scară se aflau câţiva ţărani şi eram strâns din toate părţile de călători. M-am întors anevoie; o fetiţă de vreo 15 ani vroia cu tot dinadinsul să se coboare. Auzisem, în întuneric, la capătul peronului, unde staţionase vagonul nostru, un glas puternic de femeie strigând: „Lena! Lena!”. Auzisem, de asemenea, paşi agitaţi, cu puţine clipe înainte de plecare, alergând de la un capăt al vagonului la altul. Fetiţa rămăsese încremenită în faţa mea când simţise că trenul plecase cu adevărat, depărtându-se de gară. A plecat atunci capul pe fereastră şi a strigat: „ Tante Emilie!”…

  Mi-a atras atenţia perfecţiunea pronunţiei şi, în acelaşi timp, un parfum foarte discret al părului, neobişnuit în zilele acelea de mizerie. Fata striga în neştire, cu capul pe fereastră. Apoi vru din nou să smucească uşa şi să sară afară. Dar i-am prins braţul.

  Uşa e încuiată, i-am spus.

  M-a privit în ochi, cercetător, şi buzele au început să-i tremure. Simţeam că se luptă cu plânsul. Întâmplarea mi se părea comică; nu mă emoţionau atunci nici măcar întâmplările triste, dar un asemenea accident.

  Ai rămas singură? o întrebai eu în franţuzeşte, tutuind-o.

  Purtam uniformă de ofiţer român, şi fata mă privise la început cu neîncredere. Dar a liniştit-o, poate, zâmbetul meu şi faptul că mă adresasem în franţuzeşte.

  Mătuşa mea s-a coborât aici ca să întâlnească o cunoştinţă, răspunse ea turburată. Ştia că trenul rămâne foarte mult…

  Era o lumină mohorâtă în vagon. Dar am văzut atunci, cum ochii ei, foarte mari, se umplu de lacrimi şi am început