Amintirea fugii ei la Berlin m-a liniştit. Nu mai eram gelos, acum, pe trecutul ei, nu mai mă chinuia marele necunoscut dinaintea mea. Chiar amantul acela pe care ea îl uitase atât de anevoie nu mă mai turbura. Nu mă înspăimânta decât ceea ce se putea întâmpla de aici înainte. Simţeam spaima aceasta fără să mă gândesc la o eventuală nouă pasiune a ei. Îmi era peste putinţă să cred că Ileana va mai putea iubi vreodată. Mă îndoiesc dacă voi mai putea iubi eu… Dar viaţa curge totuşi înainte. Şi mă sperie întunericul în care s-a topit Ileana, viaţa asta, necunoscută mie, care o înghite…

  Am plecat repede din Bucureşti, fără să ştiu precis unde mă voi opri, dar gândindu-mă la povestea asta pe care o scriu acum. M-am oprit întâi pe Valea Prahovei, apoi la Braşov. Voiam să scriu o mărturisire cu totul şi cu totul adevărată a dragostei noastre; s-o scriu mai mult pentru Ileana decât pentru mine. Simţeam cum mă apasă nevoia patetică de mărturisire. E ciudată setea aceasta de a te mărturisi şi a cere iertare cuiva printr-o carte… Poate îţi aminteşti o legendă medievală povestită de Anatole France: măscăriciul acela care se călugărise şi, neputând omagia altfel pe Sfânta Fecioară, se închidea în capelă şi acolo, singur în faţa statuii Madonei, îşi arăta toate şiretlicurile şi desăvârşirile meşteşugului său.

  … Nu spun asta ca să mă scuz. Indiscreţiile acestea strigătoare la cer pe care le fac uneori scriitorii prin cărţile lor sunt, poate, un omagiu adus femeii pe care au iubit-o şi pe care, de cele mai multe ori fără voia lor, au făcut-o să sufere. Cum să-şi ceară mai desăvârşit iertare, cum s-o omagieze mai luminos şi mai sincer decât scriind? Nu pot face altceva. Nu se pot ruga, de pildă, nu pot cânta…

  Dar nu era vorba de asta, adăugă Mavrodin repede, cu alt glas. Poate că izvorul cărţii mele a fost nevoia de a cere iertare Ileanei: Nuntă în cer; titlul acesta vorbeşte îndestul, îmi spuneam. Nădăjduiam că cel puţin povestea asta a noastră, dacă îi va cădea vreodată sub ochi, o va hotărî să se întoarcă. Sunt încă atâtea lucruri de făcut. Uneori, viaţa mi se pare vrednică de trăit oricum, oricând. I-aş fi repetat cuvintele acestea Ileanei…

  Eu o aştept. Mă închipui câteodată bătrân, singur printre cărţile mele, aplecat pe aceeaşi masă, aşa cum, atâtea nopţi de-a rândul, m-a zărit Ileana. Şi-mi închipui că într-o seară va bate cineva la uşă şi mă voi duce să-i deschid absent; şi o voi întâlni, în prag, pe ea. Îmi închipui asta mereu…

  Dar poate că lucrurile se vor petrece cu totul altfel. Viaţa va curge înainte, aşa cum curge şi acum, şi cine ştie cum ne va înghiţi pe fiecare din noi.

  Voiam însă să spun altceva. Voiam să spun cât de repede m-a furat arta mea în povestirea aceasta pe care o scriu acum. O am permanent prezentă pe Ileana când scriu, şi cu toate acestea, cartea se desfăşoară altfel, farmecul minciunii mă cuprinde fără să-mi dau seama, şi, deşi povestea a rămas aceeaşi, nici Ileana, nici eu, nici întâmplările nu mai sunt cum au fost aievea. Uneori mă deprimă până la moarte neputinţa mea de a spune adevărul, neputinţa oricărui artist de a se mărturisi omeneşte, total, creştineşte… Ai să citeşti cartea aceasta şi ai să vezi cât de mult se depărtează de tot ce ţi-am povestit acum. Poate e mai frumoasă, dar atât…

  Tăcură amândoi, încurcaţi. Se făcuse frig în odaie. Hasnaş privea îngândurat podeaua. Mavrodin se trânti din nou în pat.

  Mă odihnesc o clipă şi apoi îţi dau un ceai, spuse el.

  Crezi că ai s-o mai întâlneşti vreodată? întrebă Hasnaş ca şi cum şi-ar fi continuat cu glas tare un gând care îl muncea de mult. Vreau să spun, simţi că ai s-o mai vezi?

  Mavrodin rămăsese cu capul rezemat pe braţe, privind vag în tavan.

  Nu ştiu, răspunse el, târziu, codindu-se. Îmi închipui foarte multe lucruri, mereu, adăugă. Dar altceva…

  Hasnaş întoarse capul ca să-l privească, apoi plecă fruntea, încruntat.

  Şi acum ce-ai de gând să faci? întrebă el din nou. Eşti atât de tânăr, de-abia ai treizeci de ani…

  Mavrodin zâmbi cu greutate.

  Nu ştiu ce am să fac. Am să scriu cartea aceasta şi apoi am s-o aştept probabil…

  Aşa spun toţi, vorbi Hasnaş fără să ridice ochii. Şi nu e adevărat. Nu aşteaptă nimeni. Te duce cu ea viaţa, fără să-ţi dai seama. Când te trezeşti, nu mai e nimic de făcut…

  E prea târziu? întrebă Mavrodin, silindu-se să-şi ascundă neliniştea.

  Întotdeauna e târziu pentru un bărbat care a cunoscut o dată o mare dragoste, spuse Hasnaş cu asprime. Orice ar încerca, e prea târziu. Cel mai bun lucru pe care îl are de făcut e să nu se gândească…

  Se opri, ca şi cum i-ar fi fost teamă că a vorbit prea mult.

  La ce să nu se gândească? întrebă Mavrodin.

  La nimic prea grav, la nimic permanent, continuă Hasnaş. Să trăiască aşa cum i-a fost scris, la întâmplare, fără să-şi propună lucruri mari, fără să mai aştepte un al doilea miracol. Nu te întâlneşti decât o singură dată cu un lucru mare, într-adevăr mare. Pe urmă, întâmplările nu mai au nici o importanţă. Vreau să spun: nu mai schimbă nimic. Nu mai sunt transparente, nu mai vezi prin ele dincolo. Întâmplări, atât. Tot ce poţi face, tot ce eşti dator să faci, este să te laşi dus spre moarte împăcat, demn, fără să te lamentezi şi fără să te degradezi mai ales. Mulţi dintre noi ne degradăm când ne apropiem de moarte; vicii, spaime, laşităţi sunt sumedenie… Un opium ieftin, de altfel, foarte ieftin…

  Mavrodin tăcea, ascultându-l. I se păru mai rece camera, şi fumul de ţigară îl apăsa,