va scrie. Fără îndoială că se ascunsese undeva, într-un colţ de ţară, sau fugise peste graniţă, deşi nu-mi puteam închipui cum ar fi izbutit să facă asta fără să lase nici un fel de urmă. Dar, cu timpul, o va doborî dorul de mine şi-mi va scrie. Îmi închipuiam fel de fel de scene: voi primi un plic cu marca unei ţări unde nu se afla Ileana – trimis prin anumiţi prieteni – ca eu să cred că ea s-a ascuns acolo. M-aş fi făcut că mă las păcălit. Eram gata, în închipuirile mele, să cred orice, să accept orice, numai să primesc ceva de la ea, să o mai simt o dată alături de mine, prezentă, vie.

  Treceau aşa săptămânile de iarnă, fără să aflu nimic. Am trăit, atunci, o viaţă de larvă, fumam în neştire, zăceam ceasuri întregi trântit pe pat, fără gânduri. Şi deodată tresăream, carnea mi se încrâncena: parcă aş fi auzit cum urcă scările şi îi recunosc pasul ei şovăind în dreptul uşii. Săream atunci în mijlocul odăii şi alergam. Mi-era teamă să deschid uşa. Ascultam acolo, cu urechea lipită de lemn, cu răsuflarea sugrumată. Uneori auzeam o răsuflare uşoară dincolo, afară; mi se părea că şi ea aşteaptă, că şi ea ascultă, dar se teme să sune. Deschideam brusc uşa. Nimeni…

  Mă-ntorceam atunci năuc, căutam scrisoarea ca s-o recitesc – deşi o învăţasem demult pe dinafară – sau răscoleam din nou dulapurile, ca să întâlnesc încă o dată parfumul rochiilor ei, să simt mângâierea bluzelor pe care de atâtea ori le îmbrăcase în faţa mea. În primele zile de după fugă am cercetat cu de-amănuntul cutiile acelea misterioase, cândva pline cu scrisori. Le-am găsit goale. Rămăseseră numai câteva fotografii de ale Ileanei la Berlin şi câteva ilustrate fără nici o importanţă. Mi s-au părut atunci, când am dat întâia oară cu ochii de ele, fără importanţă. Dar mai târziu, când nu lăsasem colţişor necercetat, le scoteam mereu din cutie şi le priveam în neştire, nu-mi spuneau nimic ilustratele, dar le primise, demult, Ileana, le ţinuse ea în mâini, erau îmbibate de prezenţa ei.

  Apoi i-am răsfoit filă cu filă cărţile. Rămăseseră unele semne de carte, câte un plic sau câte o notă de plată achitată. Am crezut iarăşi, un timp, că Ileana mi-a scris şi alte scrisori, pe care le-a ascuns poate în vreuna din cărţile mele. Rămâneam mult timp în faţa rafturilor, încercând să ghicesc ce volum i-ar fi atras atenţia, unde ar fi socotit ea că se poate ascunde mai bine o scrisoare. Mi se părea că cineva îmi indică un tidu, că imaginea unei cărţi persistă semnificativ în faţa mea. O scoteam înfrigurat din raft şi o cercetam pe îndelete, ca şi cum mi-ar fi fost teamă să-mi zdrobesc şi această ultimă nădejde…

  Este curios că nu-mi aduceam deloc aminte puţinele scene de suferinţă pe care le cunoscusem alături de Ileana. Nu vroiam să retrăiesc izbucnirile mele de gelozie, bunăoară, sau cumplita îndoială care mă muncise cândva. Nu încercam deloc să mă apăr, să fug de această mare suferinţă, dispariţia Ileanei. Poate că, dacă mi-aş fi amintit viaţa mea dinainte de a o cunoaşte sau măcar teama mea îndurată în noaptea întâlnirii noastre, m-aş fi resemnat mai uşor, m-aş fi consolat chiar. Dar mă abandonasem până la pierderea suferinţei, dragostei… Tot Bucureştiul aflase de fuga aceasta şi aflase mai ales de cumplita mea deznădejde. Începuseră să mă viziteze prietenii, primeam uneori scrisori, pe care le deschideam întotdeauna cu emoţie şi le citeam pe nerăsuflate, nădăjduind mereu că una din ele îmi va dezlega taina, arătându-mi unde s-a ascuns Ileana…;

  Primăvara a venit anul trecut devreme. Îndată ce au început să se topească zăpezile, toropeala mea a fost scuturată de o nouă, mare nădejde. Mă osândeam chiar că fusesem atât de orb, încât să nu înţeleg mai devreme lucrul acesta atât de simplu. Îmi spuneam că dacă o să sfârşesc cartea începută în toamna aceea şi am s-o public, Ileana o va citi şi atunci, fără îndoială, îmi va trimite un semn de viaţă. Doar mă rugase de atâtea ori – mai ales în ultimele zile petrecute lângă mine – să scriu, să termin cartea aceea…

  Închipuirea mă înşelase, de data aceea, numai pe jumătate. Am găsit manuscrisul răscolit, însemnat pe alocuri cu creionul. Fără îndoială că îl citise, îl avusese în mâini poate chiar înainte de plecare. Pe ultima pagină, rămasă neterminată, scrisese de mai multe ori: iubitul, iubitul, iubitul meu…

  M-am aşezat atunci la lucru cu puteri neobişnuite. Mi se părea că Ileana aşteaptă undeva, urgisită, apariţia cărţii acesteia. Îmi spuneam că, poate, ea şi-a impus un exil voluntar până la tipărirea manuscrisului, pe care nu avusesem puterea să-l sfârşesc cât timp se aflase lângă mine. În câteva nopţi cartea a fost gata. Aveam în faţa mea, necontenit, foaia de hârtie cu cele câteva cuvinte ale ei. Mi-era destul să le privesc, ca să-mi piară oboseala…

  Cartea a apărut prin luna mai. A fost primită cu multă mirare. Parcă nu era scrisă de mine, mi se spunea. Dar nu admiraţia sau critica mă interesau de data aceasta. Aşteptam, plin de nădejde, întoarcerea ei, a Ileanei, sau măcar o scrisoare, un semn de viaţă, din orice colţ al lumii ar fi venit. Am aşteptat aşa, la Bucureşti, până la mijlocul verii. Nu s-a întors. Şi nici n-am primit vreo veste. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea…

  Mavrodin se opri. Îşi mai turnă o ceaşcă de cafea, rece. Apoi începu să se plimbe prin odaie.

  … Aproape că nu mai cred că am s-o revăd vreodată, adăugă. Nici Alexandru nu mai crede, de mult, asta. Mi-a mărturisit-o înainte de plecarea mea din Bucureşti. Era foarte cald, în vara asta, pe la jumătatea lui iulie, când am plecat. Îmi spunea:

  Ar trebui să te duci undeva la munte, să te odihneşti… Ai slăbit mult. Şi poate ai să scrii ceva. Doar eşti bărbat…

  Alexandru adăugă, atunci:

  În fond, cine