alt cuvânt, pe care îl ştersese cu foarte mare băgare de seamă… Şi apoi, iar îmi spunea cât de fericită a fost, că orice s-ar întâmpla de acum înainte, viaţa ei şi-a cunoscut împlinirea…

  Citeam, aproape fără să-mi dau seama de tot ce se întâmplase. Înţelegeam că plecase Ileana, dar mi-era peste putinţă să cred că n-am s-o am din nou lângă mine. Am aşezat scrisoarea pe birou şi am început să mă plimb prin casă. Am zărit la întâmplare un lucru de-al ei şi apoi, năuc, am început să răscolesc pretutindeni: în dulap, în odaia de baie, în bucătărie. Totul era ca şi mai înainte. Nu lipsea nimic. Nu-şi luase niciunul din lucrurile ei. Am început să tremur. Dacă, cumva, în timpul acesta, ea încerca vreo nebunie?… M-am îmbrăcat repede şi am alergat în stradă…

  Nu ştiam ce trebuie să fac mai întâi. Am luat o maşină şi am indicat şoferului adresa lui Alexandru. Îmi spuneam, pe drum: nu se poate să fie adevărat, are să se întoarcă…

  A dispărut Ileana! am strigat intrând, fără să-mi scot măcar paltonul.

  Alexandru a încercat să mă liniştească. A telefonat în mai multe părţi. Stam în fotoliu, fumând în neştire, cu capul în palme. Cineva mi-a adus o vişinată.

  Nu, mulţumesc, nu iau nimic înainte de masă, am spus.

  Apoi mi-am dat seama că vorbisem fără să mă gândesc; am să mai pot oare mânca? Are să mai fie timpul, zilele, nopţile la fel ca mai înainte? Alexandru telefona mereu. Când s-a apropiat de mine, l-am întrebat:

  Ce spune?

  Mi se părea că toţi aceştia cărora le vorbise el trebuiau să ştie ceva precis; o văzuse, fără îndoială, cineva pe stradă, o văzuse cineva în maşină.

  Haidem, îmi spuse Alexandru.

  Unde mergem? întrebai.

  La tine.

  Am venit din nou acasă. I-am spus, zâmbind, în faţa uşii.

  M-am dezobişnuit să deschid eu uşa, cu yale. Până acum îmi deschidea Ileana…

  Şi, nu ştiu de ce, intrând a doua oară în biroul meu, am nădăjduit, o clipă, că o voi găsi acolo, şezând la o masă, zâmbind. Poate i-a fost şi ei greu să plece pentru totdeauna…

  Mavrodin se opri, tuşind. Începu să tremure şi-şi bătu braţele să se dezmorţească.

  S-a făcut frig, spuse. Nu vrei să intrăm? Nu mai sunt nopţile atât de calde acum.

  Tovarăşul îl urmă fără să spună un singur cuvânt. Se opri în prag, în timp ce celălalt aprinsese chibritul să caute, o clipă, cu pleoapele apropiate, lampa.

  IX.

  Mavrodin se trânti obosit pe pat. Câteva clipe rămase nemişcat, rezemându-şi capul pe braţe, cu ochii întredeschişi. Dar îşi dădu brusc seama că nu şi-a invitat prietenul să se aşeze şi-i arătă un fotoliu de paie. De-abia atunci observă cât era de emoţionat Hasnaş. Figura i se schimbase; îmbătrânise, profilul lui era mai întunecat acum, buzele strivite.

  Poate ţi-e somn? îl întrebă.

  Celălalt clătină din cap. Se ferise totuşi să-i întâlnească privirile. Se aşeză pe scaun, aprinzându-şi automat ţigara.

  Vrei să bei cafea? întrebă din nou Mavrodin.

  Bucuros.

  Se apropie de masă, turnă spirtul şi-l aprinse. Privi lung cum ard flăcările albastre. Hasnaş aştepta, tot atât de nerăbdător, să continue.

  O să pierdem noaptea, vorbi brusc Mavrodin, şi mâine trebuie să ne sculăm în zori. Dar nu mi-e somn…

  Nici mie, mărturisi celălalt repede. Povestea asta a dumitale…

  Vru să adauge: stranie, dar se opri. Aştepta şi el să fiarbă cafeaua şi să-şi reînceapă Mavrodin istorisirea.

  E straniu că am cunoscut şi eu o asemenea întâmplare, adăugă după o nouă tăcere.

  Mavrodin nu-l auzi. Parcă era furat de flăcările acelea albastre, zdrenţuite. Îl trezi clocotul din ibric.

  Poate ar fi fost mai nimerit un ceai, spuse el, turnând cafeaua în ceşti. Nopţile sunt destul de reci acum…

  Puse tava cu cafele pe pat. Îşi aprinse o nouă ţigară. Apoi tăcu, multă vreme, frecându-şi la răstimpuri braţele.

  … N-am mai găsit-o nicăieri, începu târziu. Alexandru mi-a mărturisit mai târziu cu câtă spaimă deschidea în fiecare zi ziarele; nu cumva să afle de sinuciderea Ileanei, de vreo femeie necunoscută găsită pe undeva. Ştiam că are un frate, dar nu ştiam în ce oraş locuieşte. Alexandru mi-a spus că era un cartofor înverşunat, care îşi schimba locuinţa de câte ori putea, ca să scape de datornici. Târziu am dat şi de urma lui, dar zadarnic. Nu aflase nici măcar că Ileana se despărţise de mine. Era, de altfel, obişnuit să nu primească veşti de la ea luni la rând… Am crezut, atunci, că a plecat peste graniţă. Dar toate cercetările au dovedit că nici un paşaport nu s-a eliberat pe numele ei şi nici cu vreo fotografie care să-i semene. Am scris şi la Legaţia română din Berlin. De nicăieri nici o veste, nici un indiciu…

  Primele nopţi au fost înspăimântătoare, singur. O regăseam pe ea pretutindeni; pe marginea patului, îmi aminteam, sta de multe ori ascultându-mă, cu obrazul prins în palme; pe uşa aceasta intra întotdeauna zâmbitoare, o vedeam necontenit în faţa ferestrei. Aproape că îmi era frică să vin acasă noaptea, să văd patul nostru gol, să-i întâlnesc haina de ploaie în cuierul din săliţă, lângă oglindă. Petreceam aproape tot timpul – în acele săptămâni de iarnă – la Alexandru. Şi nădăjduiam întruna, nădăjduiam nebuneşte; nu mă puteam convinge definitiv că Ileana plecase. Uneori, când mergeam pe stradă cu capul plecat, mă îneca, brusc, o emoţie, o nelinişte caldă topindu-mi răsuflarea: dacă Ileana se află acum înaintea mea, la câţiva paşi, şi ridicând brusc ochii am s-o întâlnesc? Mi-era teamă să-mi înalţ privirile. Prelungeam cât mai mult nădejdea şi panica aceasta. Era o suferinţă de care nu vream să fug, amară şi mângâietoare în acelaşi timp. Când, după mulţi paşi şovăitori, ridicam brusc fruntea şi priveam năucit în toate părţile, lumina zilei mi se părea mai posomorâtă, lumea mai rece şi fără sens…

  Nădăjduiam că poate îmi