Nu-mi răspundea. Numai mâinile ei înspăimântate le simţeam cum mă încleştează şi îi simţeam inima zbătându-se.

  Ştiu la ce te gândeşti, i-am spus. Dar de-acum înainte, dacă ai să vrei tu…

  Mi-a astupat gura cu palma ei, cutremurându-se.

  Am privit-o mirat. Am crezut că nu vrea să-şi amintească…

  Iartă-mă, i-am spus sărutându-i mâna.

  Tu să mă ierţi pe mine…

  Acestea erau cuvintele ei obişnuite, de câte ori îi ceream iertare, şi nu m-au turburat.

  Mă emoţiona numai infinita ei dragoste, marea ei blândeţe.

  Ai să poţi, într-adevăr, să mă ierţi? reveni ea. Acum sunt aşa cum ai voit tu: pură…

  Nu înţelegeam. Şi totuşi, din nou mă cuprinse neliniştea. Mă temeam să întreb mai mult. Dar Ileana voia să-mi spună tot, până la capăt.

  Nu te mai poţi teme de mine, de acum înainte, vorbi mai stins.

  Poate mai târziu, spusei îngândurat.

  Clătină din cap. Ochii îi erau arşi, privirile căpătaseră o fixitate care mă turbura.

  Acum te am numai pe tine, adăugă ea. Trebuie să mă iubeşti mult, mult, până la sfârşit…

  Aş fi vrut să-i spun atunci un singur cuvânt de dragoste, să o mângâi, să înţeleagă cât de definitiv sunt al ei. Dar nu puteam vorbi nimic. O priveam numai. Îmi spuneam: poate că mai târziu… Dar ea clătinase din cap. Îmi amintii, stupid, cum se întâmplă întotdeauna în asemenea împrejurări, refrenul din Corbul lui Edgar Poe: „Nevermore”. O priveam, începând să n-o mai văd.

  La ce te gândeşti? mă întrebă ea. De ce-ai fugit de lângă mine?

  N-am fugit, minţii.

  Dar mi-era peste putinţă să mă pot concentra, să-i spun cuvântul acela de dragoste pe care îl aştepta. Îmi venea mereu în minte refrenul: „Niciodată”… Şi, în acelaşi timp, o licărire de nădejde: poate se înşeală…

  De ce nu spui nimic? mă întrebă din nou.

  Încercai un ultim efort:

  Tot ce-aş putea să-ţi spun tu ştii…

  Îmi place să te aud vorbind…

  Peste putinţă. Mi-am plecat capul pe genunchii ei, şi Ileana a început să-mi mângâie în neştire părul.

  Ai lucrat ceva cât ai rămas singur? mă întrebă, foarte stins.

  O cumplită mâhnire mă năpădi. Cum aş fi putut lucra cât timp ea era în sanatoriu?…

  Am avut insomii, atât i-am spus.

  Trebuie să lucrezi, stărui. Trebuie să te deştepţi din somnul ăsta…

  Vrui s-o întrerup, să-i spun cât de sălbatic mă dureau cuvintele ei, dar Ileana îmi cuprinse capul în palme şi continuă:

  Ştii, m-am gândit şi eu mult la tine cât timp am fost singură. Ce egoistă eram înainte… Voiam să te păstrez numai pentru mine… Ab-surd!… Tu nu eşti ca ceilalţi, ca noi… Soţia Meşterului Manole s-a zidit pe sine la temelie, şi eu mă temeam de o jertfă mult mai neînsemnată…

  Vorbise atât de stins, încât am crezut că va izbucni în plâns. Dar îşi păstra siguranţa vorbei. Înţelegeam că-şi pregătise de mult răspunsul acesta, că îl rostise de mai multe ori în sanatoriu. Ii simţeam mâna mângâindu-mi părul, tremurând.

  Trebuie neapărat să-ţi refaci viaţa, continuă cu acelaşi glas. Tu n-ai dreptul să te îngropi alături de mine…

  Mă cutremurai. Simţeam că se apropie ceva grozav.

  N-am şi eu dreptul să fiu fericit? o întrebai.

  Ileana îşi muşcă buza, şi numai atunci, pentru o clipă, ochii i s-au turburat. Apoi şi-a plecat, biruită, fruntea.

  Nu mai ştiu…, şopti.

  De a doua zi a început să-mi reorganizeze viaţa. Amâna, fără motiv, plecarea, formele căsătoriei noastre. O interesau mai mult planurile cărţilor mele şi mă rugă să-i dau voie să parcurgă manuscrisele. A trebuit s-o ascult. Niciodată n-am văzut-o atât de total cufundată în cercetarea şi înţelegerea operei mele.

  Nu mai mi-e milă de tine, spunea zâmbind. De acum trebuie să sfârşeşti tot ce ai început…

  Dar eu eram incapabil să scriu o singură pagină. Ca s-o liniştesc totuşi, m-am prefăcut că-mi corectez manuscriul şi mă închideam în fiecare după-amiază câteva ceasuri în birou, citind foile scrise cu multe luni înainte. Gândul îmi era însă la călătoria pe care Ileana o amâna mereu, la nopţile de dragoste pe care ştiam că le voi regăsi odată plecaţi din Bucureşti.

  Aniversarea întâlnirii noastre am serbat-o singuri, închişi în casă. Ileana mi s-a dat atunci din nou înfometată, aşa cum de mult nu o mai cunoscusem. Voia parcă să mă păstreze pentru totdeauna aproape de ea, crescut din ea, hrănit de sângele şi respiraţia ei…

  A doua zi aveam câteva curse lungi de făcut Izbutisem s-o conving că e mai bine să plecăm, măcar pentru o lună. Altminteri, mi-ar fi greu să lucrez. Şi acum căutam bani pentru călătorie, acte pentru Ofiţerul stării civile. M-am întors acasă pe seară, obosit. M-a mirat că nu mi-a deschis ea, cum făcea întotdeauna când îmi auzea paşii pe scări. Poate i-o fi rău, mi-am spus. Am căutat cheia şi am descuiat. Nu am întâlnit-o în prag, nici în odaia noastră. Şi cu toate acestea nu îmi spusese că ar putea pleca undeva, nu îmi aminteam nimic. M-am dezbrăcat, puţin dezamăgit. Am aprins o ţigară şi am trecut în birou. Va fi fericită când, întorcânduse din oraş, mă va găsi lucrând, gândeam. I-am zărit scrisul pe un plic. Îmi spunea, fără îndoială, unde plecase. Am deschis plicul şi am rămas câtva timp cu răsuflarea înecată, împietrit. Erau patru pagini mari, scrise până la ultimul rând…

  Mavrodin se opri, extenuat. Îşi frecă genunchii şi rămase cu ochii pierduţi în întunerec. Apoi continuă brusc:

  Îmi scria că pleacă şi mă ruga să n-o caut. Şi apoi, în restul paginilor, îmi mulţumea pentru dragostea mea, îmi mărturisea cât de fericită a fost atâta timp… Îmi spunea iarăşi, la urmă, să n-o caut; îi era peste putinţă să suporte dragostea noastră, aşa cum era… neroditoare.

  Şovăise mult înainte de a scrie cuvântul acesta. Scrisese întâi un