Trebuie neapărat? întrebai eu târziu, ca să spun ceva.

  Dădu din cap. Figura i se schimbase mult în aceste ultime zile. Fruntea îşi pierduse lumina. Ochii îi erau mereu absenţi. Gura ei mare, însângerată, se desena acum obosită şi palidă…

  E ceva grav? întrebai eu din nou.

  Eterna laşitate a bărbatului se redeşteptase în mine. Voiam cu tot dinadinsul să-mi asigur liniştea, să capăt certitudinea că nu se va întâmpla nimic grav, că nu va îndura suferinţe mari din pricina mea. Voiam, fără să-mi dau seama, să mă degajez de orice răspundere.

  Nu, nu va fi nimic, mă linişti ea, mângâindu-mă.

  Apoi s-a depărtat de mine, desfăcându-se încet.

  Am rămas în mijlocul odăii, năuc, fără gânduri. Îmi aprinsei o ţigară. Ea mă auzi şi-şi întoarse capul.

  Nu mai fuma atât…

  M-am aşezat pe marginea patului. E prea târziu, îmi spusese. De ce era târziu? Ce se întâmplase? Ce se mai putea întâmpla?…

  Noaptea aceea a fost cumplită. Ileana se temea de mine, fugea aproape, şi totuşi se trudea să mă liniştească, să mă mângâie.

  De ce nu încerci să lucrezi ceva? îmi spuse, văzându-mă agitat. Citeşte.

  Am crezut că vrea să rămână singură şi m-am dus în odaia mea de lucru. Dar nu puteam face nimic. Mă dobora aceeaşi stranie nelinişte. Zadarnic încercam s-o alung, gândindu-mă cum am să hotărăsc eu nunta fără ştirea Ileanei. Cum vom pleca, apoi, amândoi în Elveţia pentru câteva luni. Încercam să îmi agăţ gândul de amănunte concrete; nu mai aveam prea mulţi bani, va trebui să mă împrumut sau să cer uneia din surorile mele. Zadarnic; nici un peisaj închipuit mental, nici o călătorie în gând nu mă puteau linişti.

  … N-a vrut să mă lase s-o însoţesc. Mi-a dat doar adresa sanatoriului. Puteam s-o vizitez, fireşte, în fiecare zi. Am colindat în neştire, pe străzi, după plecarea ei. În cele din urmă, m-am dus şi eu. Am cerut să vorbesc cu doctorul. M-a primit destul de târziu. Am început să îngân câteva scuze: o călătorie urgentă, studii, atâtea întâmplări neprevăzute. M-a liniştit: nu era nimic grav…

  A doua zi am văzut-o. Zâmbea. Eram copleşit de emoţie, de remuşcări. Îi adusesem un buchet de liliac alb. Am rămas acolo, lângă ea, zăpăcit, timid. I-am spus, la plecare:

  Ştii, e mai bine să mergem undeva; în Tirol, bunăoară…

  A tăcut, dar mi-a ţinut mult timp mâna, mângâind-o. Am plecat cu o sumă de gânduri bune; de acum nu o voi face niciodată să sufere, şi va fi cu totul şi cu totul fericită… Când am revenit, peste o zi, mi s-a spus că nu o pot vedea; i se făcuse o intervenţie chirurgicală în cursul nopţii. Am simţit în acea clipă că totul se prăbuşeşte în jurul meu. M-am aşezat pe un scaun. Am auzit un glas, venind parcă de departe.

  Nu e nimic grav…

  Repetam cuvintele acestea în neştire. Am plecat fără să înţeleg ce-aş putea face până în clipa când ne vom revedea. M-am dus la Alexandru. I-am spus că Ileana e în sanatoriu. Apoi l-am întrebat repede dacă vrea să-mi fie martor la căsătoria mea. Eram foarte nervos, şi febra începea să mă mistuie.

  Ce s-a întâmplat cu voi? mă întrebă el brusc.

  Stătu câteva clipe pe gânduri: parcă mai auzisem eu odată întrebarea aceasta, dar nu eram sigur dacă nu e o iluzie din pricina oboselii, dacă nu mi se pare cumva că retrăiesc întocmai o scenă de demult petrecută, pe care nu izbutesc s-o identific.

  Dar şi tu eşti bolnav, spuse Alexandru luându-mi mâna. Ai febră…

  Mă scuturai; parcă, într-adevăr, în acea clipă m-ar fi străbătut un atac de friguri. Am plecat. Afară se lăsase un îngheţ cumplit. Mi-era teamă să mă întorc acasă. Eram singur, şi totuşi prezenţa Ileanei, care mă întâmpina pretutindeni, mă secătuia. A trebuit, în cele din urmă, să mă întorc. Pe drum, mi-am amintit că un personaj dintr-o carte a mea se numeşte Margareta. Amănuntul acesta mă obseda stupid, fără să-i găsesc nici un sens. Margareta. Repetam în neştire numele acesta. Şi apoi, deodată, mi-am adus aminte de Margareta din Faust. Îşi ucisese copilul, asta era. De teamă, de ruşine, îl ucisese. Dar Ileanei nu-i era teamă de nimeni, nu-i era ruşine. Altceva se întâmplase: desigur că se întâmplase altceva, şi ea nu avea nici o vină. Ea nu voise, ea se împotrivise destinului acesta. Din altă parte pornise gândul: de la mine, numai şi numai de la mine…

  Am simţit atunci că mă copleşeşte un sentiment întunecat de răspundere. Nu-mi dădeam prea bine seama ce păcat săvârşeam, dar mă apăsa o mare culpă, o vină cumplită, necunoscută…

  De-abia când s-a reîntors Ileana, mi-am venit în fire. O văzusem mereu în ultimele zile. Slăbise mult şi emoţia o făcea şi mai palidă. A alergat prin toate colţurile odăii noastre, parcă lipsise de acasă luni întregi. Mă săruta turburată, însetată de mine, şi totuşi întreaga ei fiinţă era mereu stăpânită de o mare nelinişte. Mă voia mereu alături, voia necontenit să-mi simtă căldura braţului sau a mâinii. Aproape că nu mai voia să iasă din casă. Dar pe mine mă apăsau încăperile acelea, în care suferisem atâta de singurătate, unde o chemasem de atâtea ori în gândurile mele. Mă pregăteam de plecare. Renunţasem să mai mergem la Predeal. Eram nerăbdător să trecem cât mai repede graniţa şi s-o regăsesc. Aş fi vrut să ne căsătorim însă înainte de plecare. Când i-am spus asta, cu tot zâmbetul ei cald, de mulţumire, cu toată îmbrăţişarea ei, am simţit că vestea nu o bucurase pe cât nădăjduiam eu.

  Nu eşti fericită că ai să fii soţia mea? am întrebat-o.

  Nu eram şi până acum? mi-a răspuns. Şi poate eram mai mult înainte…

  Spusese primele cuvinte cu multă simplitate; apoi izbucni deodată în plâns şi mă cuprinse pierdută în braţe.

  Ce ai?