Dar nu m-ai supărat deloc, spusei eu cu oarecare voluptate. Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat. Nu eşti tu de vină…

  Se făcu parcă mai palidă.

  De unde ştii? mă întrebă sfioasă.

  De fapt, nu ştiam nimic. Spusesem aşa, câteva cuvinte vagi. Dar când am auzit-o pe ea, am devenit mai năuc.

  Mi-am închipuit, am răspuns sec. Apoi, după o pauză, am adăugat, cu brutalitate: N-are nici o importanţă!…

  Şi am golit paharul până la fiind. Ileana îşi muşcă buzele.

  Iartă-mă, şopti ea încă o dată.

  Dar în acea clipă, un nou grup de invitaţi intră în sufragerie. Erau destui acum. Gazda începu să aprindă luminile bradului. Priveam amândoi aiuriţi, parcă n-am fi înţeles nimic.

  E mai frumos pomul nostru, şopti din nou Ileana, apropiindu-se. Nu e aşa?

  Într-adevăr, spusei eu, şi îi căutai ochii.

  Erau înlăcrămaţi. Poate că eram şi eu emoţionat, căci Ileana îmi zâmbi cu nesfârşită dragoste. Îi luai mâna şi i-o sărutai. Câteva perechi noi intrară. O doamnă se apropie de noi şi mă întrebă:

  Dar ce e cu dumneata? Nu te mai întâlneşte nimeni nicăieri…

  Parcă nici nu vroia s-o vadă pe Ileana.

  Nu ştiu dacă ai cunoscut-o, o prezentai ei. E logodnica mea…

  Spusei asta, mai mult pentru că mă umilise privirea absentă pe care, câteva clipe, o oprise asupra Ileanei.

  Extraordinar! exclamă doamna, prefăcându-se surprinsă.

  Ileana zâmbi în silă. Îmi dădeam seama cât de bine se poate stăpâni.

  Alexandre, strigă din nou doamna. Dar de ce nu ne-ai spus nimic?

  În câteva minute, toţi se înghesuiau în jurul nostru, felicitându-ne. Sărbătoarea Ajunului fusese parcă uitată. Alexandru ne îmbrăţişă, emoţionat.

  În sfârşit! exclamă el. Am descoperit soţia unui geniu!…

  Ileana începu să plângă şi-şi plecă fruntea, după obiceiul ei. Era foarte palidă, buzele îi tremurau şi-şi strângea necontenit mâinile. Încercai să rup cercul apăsător care ne strivea.

  E foarte obosită, lămuream eu.

  Exclus! vorbi cineva. Plânge de fericire…

  Alexandru începu să destupe sticlele de şampanie. Au ciocnit toţi în sănătatea noastră. Eu eram aşezat acum lângă Ileana, ţinând-o de mijloc.

  Tăcere, tăcere! strigă din pragul celeilalte odăi o domnişoară.

  Au întors toţi capetele: Imnul nupţial din Lohengrin, pe o placă de gramofon. O cumplită solemnitate, pe care aproape nimeni nu ştia cum s-o primească, s-a pogorât atunci în salon. La un moment dat, cineva a început să bată din palme, şi apoi toată lumea a izbucnit în aplauze.

  Eu i-am făcut fericiţi, se lăuda Alexandru.

  Avea şi el lacrimi în ochi, nu ştiu de ce.

  Să ne scrii toate acestea într-o carte, vorbi doamna care aflase întâi că suntem logodiţi.

  Apoi ne-am aşezat la masă; noi doi aveam locurile de cinste. Un cor de studenţi ne-a cântat aproape un ceas. Ileana s-a luptat multă vreme ca să nu izbucnească în plâns. Târziu, când petrecerea se înfierbântase, mi-a făcut semn că nu mai poate rezista. Am fugit, ca şi în acea noapte din anul trecut, pe furiş, prin odaia de baie. Am coborât scările ameţiţi, aproape bolnavi. În maşină, Ileana a început să plângă. Nu găseam putere s-o mângâi, s-o rog să înceteze. Oftam şi, în puţinele intervale de luciditate, îmi spuneam: dar ce s-a întâmplat? Ce s-a putut întâmpla? Nu înţelegeam nimic. Simţeam numai că s-a rupt ceva, iremediabil, că s-a întâmplat undeva o spărtură şi, oricât m-aş zbate, nu voi mai fi în stare să cunosc fericirea de la început. Timpul luminos care se scursese de la prima noastră întâlnire până în clipa când s-a dus Ileana să stingă lumânările pomului de Crăciun mi se părea extrem de depărtat, asemenea unui paradis pierdut.

  Când am rămas amândoi singuri în odaia noastră, Ileana s-a întins pe canapea, extenuată, şi a rămas acolo, amuţind, fără să mai aibă puterea să-şi scoată haina. Am vrut s-o ajut, dar m-a rugat cu mâinile să nu mă apropii. Târziu, mi-am dat seama că trebuie totuşi să încerc o lămurire.

  Eu nu înţeleg de ce eşti atât de nefericită dacă te-am prezentat drept logodnica mea, i-am spus. Aveam, de altfel, de mult gândul acesta. Şi dacă nu m-ai fi întrerupt, ţi l-aş fi spus ţie întâi astă-seară, când te-ai dus să stingi lumânările.

  Nu mi-a răspuns nimic. Zăcea pe canapea, absentă, aproape adormită.

  Poate că vestea asta te întristează, adăugai apropiindu-mă.

  Îngenuncheai lângă ea şi-mi rezemai fruntea de pieptul ei.

  Ce s-a întâmplat? întrebai din nou, mai stins.

  Deschise ochii şi-mi zâmbi tristă.

  Voiam şi eu să-ţi spun tot astăzi, vorbi ea. Dar n-am mai avut curajul…

  Începeam acum să înţeleg. Sufeream atât de mult de tristeţea care ne copleşise pe amândoi, încât îmi era indiferent ce se va mai întâmpla după asta. Voiam ca noaptea să se termine într-un fel, să regăsim odată liniştea.

  Nu-i nimic, spusei. Gata acum…

  Dar probabil că aveam o expresie atât de resemnată şi vocea îmi era atât de obosită, învinsă aproape, încât Ileana îşi acoperi ochii cu palmele.

  Dar nu aşa, murmură ea. Aşa nu, în nici un caz…

  Zilele de Crăciun le-am petrecut silindu-ne amândoi din răsputeri să părem, unul faţă de altul, voioşi, fericiţi. Eram însă turburaţi, neliniştiţi, ameninţaţi parcă de o mare şi nefericită primejdie. Eu aşteptam înfrigurat să plecăm la Predeal. Nădăjduiam că acolo se vor risipi toate umbrele şi vor pieri neliniştile. Într-o dimineaţă, înainte de Anul Nou, am întrebat-o dacă e pregătită pentru plecare.

  Eu nu pot pleca, răspunse încurcată. Am aranjat cu doctorul; mâine intru în clinică…

  I-am luat repede braţul, înspăimântat. Voiam să spun ceva, s-o opresc.

  Acum e prea târziu, şopti ea, plecând ochii.

  Am rămas amândoi tăcuţi, înfioraţi; niciunul din noi nu avea curajul să rupă tăcerea. Ce-aş putea să-i spun? mă întrebam. Nu înţelegeam bine ce se întâmplase; când văzuse pe doctor, de ce trebuia să fie