Ileana se atârnă de mine şi începu să-mi mângâie faţa.

  Dar eu nu mai pot aşa, spuse ea emoţionată, nu mai pot…

  O sărutai, silindu-mă să regăsesc căldura şi iubirea de altădată.

  Şi nici nu mai am atâta timp înaintea mea, adăugă ea repede. Cine ştie ce se poate întâmpla oricând, în orice zi…

  Era foarte emoţionată şi tremurai ei mi se comunica prin nu ştiu ce antene nevăzute. Voiam să-i spun ceva bun, un cuvânt fierbinte, de dragoste, care s-o mângâie, s-o liniştească. Dar s-au auzit din nou paşi pe scară. Tresării, plictisit. Aş fi vrut să nu mai primească alt cor. Ileana, însă, alergă spre uşă. Aceiaşi băieţi cu obrajii roşii de ger, neîndrăznind să intre în cameră din pricina semiîntunericului (căci nu erau aprinse decât lumânările de la brad). Au început un cântec trist îndată după urare; un cântec care nu avea nimic de-a face cu Crăciunul. Stam pe canapea, ascultând cu gândurile turburate. Ileana se apropie de mine.

  Ce le-o fi venit să-l cânte? spuse ea.

  E frumos, şoptii.

  Sunt mai frumoase colindele, vorbi ea, plecând fruntea. Toate colindele acestea vechi cu…

  Am simţit cu o sângeroasă precizie efortul pe care-l făcuse ca să nu completeze fraza: cu Naşterea Mântuitorului. N-am răspuns nimic. Mă copleşise o neînţeleasă tristeţe, o mare oboseală. Şi totuşi, cât de vie şi de întreagă rămăsese Ileana în toată turburarea aceasta a mea! Pe ea nu o puteam uita.

  Corul terminase cântecul şi aştepta. Ileana nu-şi ridică însă fruntea. Eu rămăsesem acolo pe canapea, secătuit. Câteva clipe a fost o tăcere penibilă. Apoi, un alt cântec, de astă dată mai voios; încercau să-l cânte pe trei voci, fără să izbutească.

  Vezi, tu ai să poţi crea întotdeauna, vorbi brusc Ileana, apăsând cuvântul. Şi cu cât ai să înaintezi în ani, cu atât ai să scrii mai bine…

  As fi vrut s-o întrerup, dar nu aveam curajul; nu aveam nici măcar puterea să mă hotărăsc într-un fel. Parcă oboseala mă ameţea crescând. Nu mă gândeam nici măcar ce vor crede copiii aceştia care cântau în faţa noastră, aproape fără să ne vadă din cauza umbrelor. Simţeam doar că se rupe ceva din mine, că o mare, primejdioasă schimbare mă aşteaptă.

  Te gândeşti poate la altceva, vorbi din nou Ileana, fără să-şi ridice ochii din covor.

  Nu, spusei simplu, nu mă gândesc la nimic.

  Ileana se înălţă brusc şi se apropie, şovăitoare, de cor. Stătu acolo până ce-şi sfârşiră cântecul. Trase apoi un sertar, unde erau pregătiţi banii, şi începu să împartă. Băieţii nu îndrăzneau să plece. Ca să iasă din încurcătură, izbucniră:

  Mulţi ani trăiască!…

  Mi s-a părut ridicolă urarea aceasta şi m-am ridicat şi eu de pe canapea, apropiindu-mă de uşă, cu un zâmbet silit. Voiam să le spun ceva şi-i întrebai, la întâmplare:

  În ce clasă sunteţi?

  Răspunseră câţiva, cu jumătate de glas. Unul din ei, mai înalt, îmi spuse încurcat:

  Eu vă cunosc… Am citit o lucrare de dumneavoastră…

  Îmi veni deodată să râd; nu pentru că îmi ştiau numele, ci pentru formula politicoasă pe care o întrebuinţase: o „lucrare”. Ileana râdea şi ea. După ce a închis uşa, s-a oprit în faţa mea:

  Eu nu pot arăta nimic, spuse.

  O cuprinsei atunci în neştire în braţe şi începui să mă rog, să-i mărturisesc emoţionat, luptând parcă pentru libertatea mea, pentru apărarea fiinţei mele întregi. I-am repetat, de astă dată patetic, că artistul nu trebuie să creeze decât în arta lui, că noi amândoi nu suntem din lumea asta, că nu ne putem împotrivi destinului care ne-a ales unul altuia pentru o astfel de nuntă. Ea mă asculta ca întotdeauna, tăcută, înspăimântată. Nu mi se putea împotrivi, simţeam asta, şi luptam parcă mai frenetic.

  Eu nu-ţi sunt oare de ajuns? o întrebam.

  Îmi răspunse sărutându-mă. Era palidă, îngândurată.

  Atunci, începu ea, şovăind, degeaba a venit Crăciunul.

  S-a ridicat anevoie de lângă mine. Aceeaşi mare, cumplită tristeţe mă cuprinse. Strigai:

  Tu poate crezi că mi-e teamă, că nu vreau să mă leg prea mult de tine. Dar ca să-ţi dovedesc…

  Ileana se îndreptă spre brad.

  E târziu, spuse. Trebuie să mergem la Alexandru.

  Şi începu să stingă lumânările.

  VIII.

  Am cunoscut la Alexandru una din cele mai deprimante seri din viaţa mea. Am ajuns mult înainte de miezul nopţii. Eram printre cei dintâi invitaţi, şi odăile acelea în care, cu un an mai înainte, o cunoscusem pe Ileana, păreau acum prea mari şi prea triste. Sau, poate, aşa mi s-au părut mie. Ne-am aşezat pe o canapea. Nu ştiam ce să spun şi atunci cerui un pahar de vin. Socoteam că, ameţindu-mă, are să mi se risipească tristeţea de moarte din suflet. Şi totuşi, îmi spuneam, ce simplu este să fii fericit, ce uşor ne este nouă, Ileanei şi mie, să fim fericiţi…

  Ce e cu voi? ne întrebă Alexandru.

  Nimic, spusei. Ileana a alergat azi toată ziua şi e obosită.

  Golii paharul şi cerui încă unul. Ileana mă privi înspăimântată; privirile ei, speriate, de panică. În clipa aceea m-am gândit că, poate, văzându-mă atât de nefericit, căutând uitarea în beţie, ea are să mă înţeleagă şi nu-mi va mai aminti făgăduiala pe care i-o făcusem. Mi-am dat seama mai târziu ce cabotin poltron eram în acel moment. Dar atunci îmi spuneam: Ileana mă vede cât sunt de nefericit, cât sunt de trist. Ea ştie că nu pot supravieţui decât în măsura în care rămân artist. Şi poate, în cele din urmă, mă va primi astfel, aşa cum m-a primit până acum…

  Într-adevăr, când am golit al treilea pahar şi m-am ridicat chiar eu ca să mi-l umplu, Ileana s-a furişat repede lângă mine şi mi-a apucat braţul.

  Andrei, şopti ea