A venit iarna, spusei ca să curm tăcerea.

  A venit, şopti ea.

  N-am putut s-o mai fac să vorbească în după-amiaza aceea. Era preocupată şi, cu cât se apropia seara, întunericul, cu atât arăta mai neliniştită. Dar a doua zi am uitat amândoi – sau mi s-a părut mie că a uitat şi ea – conversaţia din ajun. Am petrecut dimineaţa la Băneasa, plimbându-ne prin zăpada proaspătă. Apoi s-au apropiat sărbătorile. Hotărâsem să petrecem Crăciunul la Bucureşti şi să plecăm în ziua de 8 ianuarie la Predeal. Ileana începuse să se agite. Ieşeam în fiecare seară în oraş, să alegem darurile, să privim vitrinele. Niciodată nu o văzusem atât de nerăbdătoare, atât de copilăroasă. Rămânea mult în faţa magazinelor cu jucării, strângându-mi nervos braţul. A ales chiar ea pomul de Crăciun şi l-a împodobit o după-amiază întreagă. Se închidea acolo, singură, înconjurată de cutii şi pachete.

  Îmi spuneam că toate acestea îi aminteau de copilăria ei tristă şi-mi făgăduiam să o iubesc atât de fierbinte, încât să nu mai regrete timpurile acelea, să nu o mai covârşească melancolia. Îmi spuneam, de asemenea, că aşteaptă cu atâta nerăbdare Crăciunul, pentru că petrecuse mult timp în Germania. Şi iarăşi as fi vrut să o pot iubi cu o nouă patimă, mai pură, să sting orice urmă a trecutului din amintirea ei. Mă plimbam în odaia mea, aşteptând să se deschidă uşa. Hotărâsem să rămânem numai noi doi în seara de Ajun, până la miezul nopţii. După aceea ne duceam la Alexandru.

  Când s-au auzit cei dintâi colindători, Ileana mi-a deschis uşa. Bradul era încărcat cu jucării. Am început să râd şi am vrut s-o prind în braţe. Dar ea s-a desprins uşoară şi a alergat jos, să deschidă toate uşile. Cu o iarnă mai înainte nu putuse primi colindători, pentru că locuia într-o casă-bloc, şi-mi mărturisise atunci de câteva ori cât de mult suferise din cauza aceasta. Rămas singur, am început să cercetez bradul. Mai multe pachete cu numele prietenilor noştri. Apoi un creion de aur pentru mine. Lângă brad, jos, foarte multe jucării. Nu prea înţelegeam şi zâmbeam vag. Mi-am adus însă aminte brusc că eu nu îi cumpărasem nimic şi m-am întunecat. În acea clipă am auzit-o întorcându-se. Câţiva copii de mahala, sfioşi, rămaseră în prag. Au început să cânte. Ileana s-a apropiat de mine şi mi-a luat braţul. Faţa întreagă îi era luminată de o fericire neobişnuită, prea simplă. I-am şoptit aplecându-mă:

  Ştii că eu nu ţi-am adus nimic?

  A scuturat din cap şi mi-a acoperit buzele cu palma; parcă m-ar fi rugat să nu spun nimic, să o las să asculte în linişte colindul.

  Mă ierţi? o întrebai eu, aplecându-mă din nou spre ea.

  Îmi strânse, tremurând, braţul. I-am arătat creionul pe care mi-l dăduse ea şi i-am spus:

  De data aceasta nu mai am nici o scuză; trebuie să-mi sfârşesc cartea…

  A plecat de lângă mine să împartă bani copiilor. Am crezut că are să le dăruiască şi din jucăriile îngrămădite lângă brad, deşi erau prea mari şi prea scumpe pentru ei. Dar Ileana nu le-a împărţit decât bani şi fructe.

  Când am rămas singuri, am îmbrăţişat-o, cerându-i din nou iertare.

  Dacă aş fi fost destul de bogat să-ţi pot cumpăra măcar un inel care să ţi se potrivească…

  Mai mult decât mi-ai dat, n-ai să poţi niciodată să-mi dai, îmi spuse.

  Am crezut, fireşte, că se gândeşte la dragostea noastră. Am întrebat-o, râzând, ce are să facă cu atâtea jucării.

  Îmi răspunse, tainic:

  Are să fie nevoie…

  Ne-am apropiat din nou de brad. Am stins luminile electrice, şi Ileana a început să aprindă lumânările. Era foarte emoţionată. Amândoi, strânşi unul într-altul, priveam. S-au auzit din nou glasurile colindătorilor.

  Acum eşti fericită? am întrebat-o eu, ridicol, aşa cum întreabă toţi îndrăgostiţii.

  Nu mi-a răspuns; m-a privit doar în ochi, cu toată fiinţa ei încordată.

  Îţi aminteşti ce mi-ai făgăduit astă-primăvară? mă întrebă ea târziu, aproape în şoaptă.

  Nu-mi aminteam. De altfel, nici nu încercam să-mi aduc aminte. Aşteptam să-mi spună ea. Dar s-au auzit paşi pe scară, şi Ileana a alergat repede de lângă mine să deschidă. Erau alţi colindători, de data asta mai numeroşi şi mai bine îmbrăcaţi.

  Un cor de elevi de liceu, fară îndoială.

  Au intrat în cameră şi s-au lipit unul după altul de perete. Au început brusc:

  Astăzi s-a născut Prunc din Duhul Sfânt…

  Cântau cu multă discreţie, aproape înăbuşit, neîndrăznind să privească pe cineva. Ileana mi-a luat braţul, mi-a căutat mâna şi a început să mă mângâie, blând.

  Ce ţi-am făgăduit? o întrebai eu, tot în şoaptă.

  Nu-mi răspunse. Dar, după ce copiii începuseră un alt cântec, mi-a arătat cu ochii bradul. Înţelegeam, şi o cumplită spaimă îmi strânse inima. Asta nu se putea întâmpla, îmi spuneam, asta nu. Simţeam că totul va fi atunci definitiv schimbat: că cineva din mine va muri o dată cu naşterea copilului meu. Mi-era totuşi peste putinţă să mă împotrivesc acum. O iubeam prea mult, şi Ileana era atât de emoţionată. Şi apoi, noaptea de Ajun, colindătorii…

  Simţii cum ea îmi caută ochii, să înţeleagă ce gândesc. Mă încăpăţânai să privesc vag, absent, către brad. Vedeam foarte turbure artificiile. Întâlnii iar jucăriile şi am avut o uşoară tresărire de ciudă. Eram totuşi mai mult încurcat decât iritat. După ce băieţii şi-au încetat cântecul şi au plecat, unul câte unul, Ileana mă întrebă:

  Acum îţi aminteşti?

  Îmi aminteam foarte limpede scena din primăvară. Îmi aminteam şi cuvintele ei, înfiorate, de atunci.

  Dar nu mă gândeam că vom obosi aşa de repede, spusei eu aranjând o lumânare în mijlocul bradului.

  Ileana se apropie de mine, speriată, palidă.

  Ce vrei să spui? mă întrebă.

  Nu-i răspunsei imediat. M-am prefăcut că, într-adevăr, lumânarea aceea trebuia urgent îndreptată; altminteri, fără îndoială, s-ar fi aprins întreg bradul.

  Îmi făgăduiai atunci că atât timp cât