Ai să mă ierţi dacă eu am să devin o şcolăriţă posacă trei luni, îmi spuse într-o zi. Dar vreau ca la anul, când vom merge din nou în Italia, să pot vorbi şi eu…

  Ghiceam totuşi de ce-şi descoperise această pasiune; ca să nu mă apese pe mine gândul că o las singură atâtea ceasuri din zi şi din noapte. Avea totuşi aceeaşi grijă de mine şi-mi pregătea cafelele cu aceeaşi precizie, nu cumva să intre la alte ceasuri în biroul meu şi să mă turbure. Venea atunci în vârful picioarelor şi-mi aşeza tava alături, cu grijă, ca şi cum i-ar fi fost teamă să mă atingă. Seara, se îmbrăca fără să-mi spună nimic şi pleca să-mi pregătească masa, pentru că, în acele săptămâni, nu mai ieşeam serile la pensiune. Se întorcea tăcută, aşeza tacâmurile pe nesimţite şi, înainte de a mă chema la masă, mă cerceta din prag, să vadă dacă nu cumva ar mai trebui să întârzieze câteva minute, ca să-mi pot termina pagina.

  Vorbeam puţin, căci nu mă puteam dezbăra atât de repede de închipuirile din care mă smulsesem, iar ea se prefăcu preocupată, ca să-mi dea mie deplină libertate. Mă aştepta întotdeauna nopţile citind, oricât de târziu aş fi stins lampa la masa mea de lucru. O găseam caldă, cu o uşoară oboseală adumbrindu-i ochii, înspăimântată şi totuşi fericită că mă întorc. Cartea aceea am lucrat-o anevoie şi n-am fost niciodată mulţumit de ea. Mă întorceam dintr-o viaţă prea plină ca să pot scrie bine. Şi apoi, fără să-mi dau seama, mi-era teamă de judecata Ileanei; voiam să scriu cum îi plăcea ei, sobru, limpede şi totuşi patetic.

  Infernul acesta a durat până la începutul iernii. M-am trezit într-o zi, ca de obicei, stors până la măduvă şi dezgustat de manuscrisul inform care se adunase în mapa de pe birou. Brusc, am întrerupt lucrul şi am regăsit viaţa din iarna trecută. Nici nu mă puteam închipui altfel decât alături de Ileana. Şi cu toate acestea, nu mă hotărâm să pecetluim oficial dragostea noastră; parcă mi-era teamă că nu ne vom mai putea, atunci, ascunde atât de bine, nu ne vom mai putea izola. Avea un farmec straniu legătura aceasta, vinovată pentru anumiţi oameni. Era poate mai vie, mai dramatică astfel. Nu ştiu; nu mă gândeam adesea asupra acestei chestiuni. De altfel, ca şi Ileana, nu ne întrebam asupra viitorului; ne mulţumeam să trăim, să acceptăm ceea ce se întâmplă.

  … O bună parte din prieteni mă uitaseră. Îi întâlneam uneori pe stradă, prin librării: îmi aminteam viaţa mea dinainte şi mi se păreau searbede libertăţile mele de atunci, nesemnificative aventurile. Odată mă opri un camarad mai în vârstă, pe care nu-l mai văzusem de mult. Se miră că arăt foarte schimbat.

  Sunt fericit, i-am spus.

  Dar nu-ţi mai văd numele pe nicăieri, adăugă el. N-ai anunţat nici o carte nouă… S-a întâmplat ceva?

  Lucrez, răspunsei în treacăt.

  Zâmbi şi mă bătu pe umăr. Apoi îmi aminti că el are o teorie; majoritatea românilor ratează o dată cu maturitatea; sunt geniali în copilărie, sclipitori şi plini de talent în tinereţe şi rataţi la maturitate. Am râs şi eu.

  Ai să vezi dumneata, i-am spus despărţindu-ne şi strângându-i mâna.

  Întâlnirea m-a neliniştit totuşi. I-am povestit Ileanei. A rămas îngândurată; şi-a plecat privirile.

  Are dreptate, vorbi. De când m-ai cunoscut pe mine, n-ai mai publicat nimic. Toţi au să creadă că asta se întâmplă din cauza mea.

  Nu ştiu de ce cuvintele ei mă mâhniră şi simţii nevoia să mă apăr.

  Tu ştii foarte bine că am scris destul, chiar după ce te-am cunoscut.

  N-ai terminat însă nimic, preciză ridicându-şi privirile şi căutându-mi ochii. Asta mi se pare foarte curios…

  Sunt mai sever acum cu mine însumi, îngânai.

  Mă obseda observaţia ei: i se pare atât de curios că nu sfârşesc nimic. Lucrul acesta era adevărat; dar până atunci, Ileana nu prea mă întrebase despre cărţile mele, nu se neliniştise că nu-mi transcriu manuscrisul şi nu pregătesc nimic pentru tipar. Dimpotrivă, până la o vreme, chiar setea mea de creaţie o făcuse să sufere. Nu puteam uita că de atâtea ori, la început, zâmbea tristă de câte ori rămâneam pe gânduri şi-mi spunea: „Iar ai fugit de lângă mine…” Şi acum, după ce suportase, aproape îndemnându-mă, două luni de muncă – în care timp mă pierdea zile de-a rândul – îmi spune cât i se pare de curios că nu duc nimic până la sfârşit.

  Şi sunt încă foarte tânăr, adăugai ferm. Am timp destul să-mi sfârşesc cărţile…

  Se întristă deodată şi se depărtă de mine, îndreptându-se spre fereastră.

  Aici ai dreptate, şopti ea. Eşti foarte tânăr şi ai timp…

  Cuvintele acestea, care atunci mi s-au părut fireşti, le-am înţeles de-abia după câteva săptămâni. Ileana rămase la fereastră. Mă apropiai şi eu s-o cuprind în braţe şi s-o sărut, îmi era peste putinţă să îndur tăcerea.

  Ninge, îmi spuse, arătându-mi cu palma întinsă fulgii.

  Îmi lipii obrazul de faţa ei şi-i şoptii, ca s-o împac:

  Ştii de ce nu pot sfârşi nici o carte? Pentru că toate eroinele seamănă cu tine, şi n-am curajul să te descriu, să fac literatură din dragostea asta…

  Începu să râdă; clipi din ochi, parcă şi-ar fi ascuţit privirile să mă pătrundă.

  Şi nu se poate scrie fără personaje feminine?

  Ba da, dar nu e interesant, o lămurii eu.

  Rămase câteva clipe pe gânduri.

  Asta înseamnă că n-ai să poţi scrie nimic definitiv până la urmă, atâta timp cât durează dragostea noastră… şopti încet.

  Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns. Zâmbii încurcat.

  Înţelegi greşit, mă apărai. Va veni un ceas când voi putea scrie despre tine fară să mai fac literatură…

  Îşi apropie din nou fruntea de geam, fără să mai spună nimic, şi-mi arătă cu mâna fulgii grei de