Am început să râd şi i-am căutat mâna să i-o sărut. Avea dreptate. Despre asemenea lucruri n-am să pot scrie niciodată…

  VII.

  Toamna aceea lungă şi frumoasă am petrecut-o colindând împreună Bucureştiul. Sunt unul dintre puţinii bucureşteni care-şi cunosc şi-şi iubesc oraşul. Plecam aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mult în faţa unor anumite case, descoperind mahalale noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colţuri preferate, mici grădini publice uitate de Dumnezeu sau alei singuratice, cu trandafiri agăţători şi zorele. Două săptămâni am cutreierat numai Cotrocenii. Alegeam case în care am fi voit să trăim, urmăream cum dispar platanii pe o anumită stradă, regăsindu-i tocmai la capătul celălalt al cartierului, urmăream mai ales cum se stinge verdele aspru şi, zi de zi, năvălesc nuanţele galbenului şi ale portocaliului, până la roşul-aprins.

  Ileana era neobosită, iar orientarea ei, fără greş. De altfel, cunoştea oraşul după o sumă de amănunte concrete, pe care fantezia ei le asocia în toate felurile. Anumite cartiere le recunoştea de departe, după un anumit parfum, după vizibilitatea mai mare sau mai mică a văzduhului. Îi plăcea, bunăoară, cartierul acela nou care răsare între Foişor şi statuia Pache Protopopescu şi în unele seri, când ne aflam prin apropiere, îmi lua braţul şi mă îndemna:

  Haide să mergem pe strada Dimitrie Onciul: la ora asta cineva face întotdeauna omletă acolo, şi o face foarte bine…

  Nicăieri, cerul nu i se părea mai aproape ca pe dealul Cotroceni, iar în jurul Cetăţii Universitare ne-am plimbat nenumărate seri, căci acolo miroseau puternic bălăriile şi bozul. Erau străzi cu foarte multe pisici şi era, de asemenea, cartierul acela de lângă Spitalul Militar, unde servitoarele ies devreme în poartă, parcă întotdeauna la apusul soarelui ar fi duminică. Credeam că, după ce lipsise atâţia ani din Bucureşti şi după ce descoperise Italia, oraşul o va apăsa şi-şi va aduce mereu aminte de locurile de curând străbătute. Dar Ileana învăţase să iubească, întocmai ca mine, Bucureştiul. II descoperea din zi în zi, îndrăgostindu-se de melancolia amurgurilor sale, de limpezimea nefirească a cerului său, de trotuarele sale vechi, roase de ploi, pe care pasul se aude trist, singuratic. Sunt atâtea nuanţe de vânăt şi cenuşiu pe anumite străzi, şi trapul cailor de la trăsură răsună atât de clar pe caldarâm, încât inima ţi se strânge la gândul că insulele acestea de melancolie şi tăcere vor pieri într-o zi, înecate de fluviul cel mare.

  Întâlneam mici grădini întârziate de vară şi rămâneam acolo. Vulgaritatea lor dezlănţuită era acum aproape purificată de toamnă; carnea crudă şi fumul grătarelor păreau mai puţin brutale în seara care cobora cu o stranie melancolie, înfiorată. Şi-apoi era o năvală de fructe, o risipă de struguri şi de prune şi mirosea pretutindeni a must, a vin nou şi, cu toate acestea, păstrau încă tăriile din afara oraşului, veneau încărcate de miresme şi sucuri aspre, puternice. Uneori tânjeam pe străzi cu butoaiele răsturnate pe trotuare, cu coşurile şi lăzile gemând de fructe. Ileana avea o stranie aplecare faţă de toate aceste colţuri pline de magia toamnei. De altfel, ne înţelegeam foarte bine, căci amândoi iubeam secretele oraşului, iubeam chiar Oborul acela în care praful mirosea atât de mult a Bărăgan, iubeam Dâmboviţa, cu malurile ei verzi, bălţate numai cu floricele galbene, şi, când ne apropiam de fabricile Lemaâtre, bariera ne amăgea pe amândoi cu mirosul de gunoi ars, în care răzbătea totuşi adierea câmpului de afară, nedesţelenit…

  Pe la mijlocul lui octombrie m-a cuprins însă din nou neliniştea. Câteva zile de ploaie şi ceaţă, vitrinele cu cărţi proaspete, revistele literare care-şi reluau apariţia, toate mă reîntorceau în vechea mea lume, îmi redeşteptau nostalgii şi ambiţii amorţite. In afară de scurtul interval de la începutul primăverii, nu mai scrisesem aproape nimic de foarte multă vreme. Eram obişnuit, până atunci, să lucrez cel puţin patru luni, iar în restul anului citeam, luam note, frecventam anumite cercuri, spectacole, întâlneam o nouă prietenă, sau mă despărţeam de alta. Trăisem, cum se spune, o viaţă liberă, de artist tânăr. Ileana mă purtase, de la început, în altă lume, şi dacă renunţasem, aproape fără să-mi dau seama, la atâtea obiceiuri şi legături, simţeam, după cele dintâi zile de toamnă ploioasă, pofta amăgitoare a scrisului. Ştiam mai dinainte cât de cumplită este pentru mine această muncă. Ştiam că voi rămâne zile şi nopţi de-a rândul închis în casă, măcinându-mi tinereţea, chinuindu-mă, veşnic nemulţumit de aceea ce scriam. Nu mai eram la prima carte şi cunoşteam toate etapele creaţiei; căci după neliniştea preliminarie, după izolarea aproape totală faţă de tot ce mă înconjoară, urma o poftă frenetică de scris, care se stingea însă după primele zile de lucru. Către sfârşitul cărţii, munca devenea strivitoare. Nu mai simţeam nici o bucurie în faţa manuscrisului, şi clipa când trebuia să mă aşez la masă mă deprima. Dar, în acelaşi timp, farmecul nu mai putea fi rupt; eram robul propriei mele închipuiri şi, cu toată rezistenţa fiinţei mele – care se împotrivea acestei extenuări fără glorie – mă supuneam, în cele din urmă. Rămâneam atunci, cât puteam mai mult, gârbovit asupra foilor de hârtie; rămâneam până la istovirea finală. Căci singura mea nădejde era să sfârşesc cât mai repede cartea, să scap de obsesia aceasta, să devin din nou liber, tânăr, sănătos…

  Ileana mi-a ghicit de la început neliniştea. Îndată ce peisajul nu m-a mai ispitit şi am fost siliţi să petrecem aproape tot timpul în casă, eu rămâneam ceasuri întregi în birou, fumând cu ochii pe jumătate închişi…

  Te cuprinde demonul, spunea ea râzând.

  Mi s-a părut curios că, de data aceasta, dorinţa mea de scris n-a mai întristat-o. Dimpotrivă, am avut chiar sentimentul că mă îndeamnă, că mă ajută să mă izolez: să rămân cât mai mult singur. S-a înscris la un curs de limba italiană şi se aşeza ceasuri întregi lângă fereastră, cu cartea pe genunchi, scoţând cuvinte şi traducând. Făcea toate acestea ca şi