În orice caz însă, nu mă chinuiau privirile acestea care o urmăreau. De bărbaţii vii, prezenţi, nu-mi era teamă. Orgoliul meu era aţâţat numai de amantul acela necunoscut, care mă precedase. De ce oare n-a putut suporta Ileana să revadă Veneţia? mă întrebam. Ce orgii, ce extaze au cunoscut ei amândoi în oraşul acela, taine pe care eu niciodată nu le voi putea pătrunde, care îmi vor rămâne peceduite pentru totdeauna? Şi atunci, încercam din toate puterile mele s-o fac să uite trecutul – pe care mie mi se părea că-l păstrează veşnic viu şi glorios în inima ei – mă trudeam să-l întrec, pe el, pe necunoscutul acela care îi revelase aproape tot înaintea mea: dragoste, extaz, peisaj…

  Ajungeam uneori pe locuri neumblate şi, printre stânci şi nisipuri, rămâneam amândoi goi, în soare. Îi priveam atunci trupul acela fără greş, înflorit de o glorioasă maturitate, adăpat de dragostea mea înspăimântată. O priveam şi îi spuneam, jumătate în glumă, jumătate ros de o mare tristeţe:

  Mi se pare că proorocul şi înţeleptul David spunea că pe faţa mării şi pe trupul femeii nu se pot lăsa urme…

  O îneca soarele, pielea i se pârguise şi trupul întreg respira lent, aproape stins. Şi inteligenţa mea se chinuia să găsească urme, dovezi, în viaţa aceasta care curgea ritmic, fără obstacole, fără unghiuri, fără timp…

  Altădată, când rămâneam amândoi singuri, în luntre, după târcoalele insistente ale grupului de tineri, îi spuneam:

  Ce ascunzi tu, de atragi cu atâta putere? Când te-am cunoscut erai numai o femeie frumoasă şi cuminte, care stăteai într-un colţ şi priveai pe toţi cu un zâmbet obosit. Nimeni nu bănuia atunci că sufletul şi trupul tău sunt atât de desăvârşite, că pot fi atât de desăvârşite. Eu te-am revelat pe tine ţie însăţi, eu te-am ajutat să te descoperi. Într-un anumit sens, eşti creaţia mea. Dacă nu m-ai fi întâlnit, ai fi supravieţuit în forme larvare, mediocre. Orice altă dragoste a ta ar fi ratat. Unirea noastră nu ai fi putut-o cunoaşte pe pământ…

  Mă asculta cu ochii închişi, prăvălită acolo, în soare, la câţiva paşi de graniţa valurilor, mă asculta cu un zâmbet trist, resemnată.

  Dar tu, şopti ea târziu, tu ai fi putut cunoaşte altă unire ca aceasta?

  Mă cuprinse deodată o imensă milă de mine însumi, de fericirea pe care aş fi putut-o pierde în orice clipă, şi rămăsei mut, fără simţuri. Nu mai vorbeam niciunul. Ascultam doar valurile neodihnite.

  … Ultima noastră zi la Spezzia am petrecut-o pe aceeaşi plajă depărtată, stâncoasă. Ajungeam acolo cu barca, lunecând încet, fără să ne depărtăm prea mult de mal. Ne dezbrăcăm îndată ce ajungeam pe mare. Plaja o făceam între două stânci aspre, roşietice. Gândul plecării îmi aminti, brusc, că pe marea aceasta plutea Shelley în ultimul an al vieţii sale. M-am apropiat mai mult de Ileana şi am întrebat-o:

  Îţi mai aminteşti cum a murit Shelley? La 8 iulie 1822 s-a îmbarcat, împreună cu prietenul său, Hunt, spre Lerici…

  I-am spus povestea întreagă, cu emoţie; căci trăisem în aceste locuri atâtea zile magnifice, lăsându-mă chinuit de demonul îndoielii şi al geloziei, şi uitasem moartea lui Shelley. Destinul poetului m-a adus din nou în lumea mea, în lumea noastră. Cât de stupid fusesem lăsând să treacă pe lângă mine zilele peisajului acesta, încărcat cu o atât de solemnă frumuseţe!… Ileana mă asculta, tot mai atentă. In lumina orbitoare, moartea mi se părea ireală; cât aş fi privit de pătrunzător necuprinsul mării, nu puteam simţi moartea, nefiinţa. Ileana uitase amănuntele: cum barca în care se afla Shelley şi Hunt a fost văzută pentru ultima oară în dreptul Viei Reggio şi apoi s-a pierdut în negura unei furtuni de vară. Multe zile în urmă, corpul lui Shelley, zvârlit la mal, a fost identificat prin volumul lui Sofocle şi poemele lui Keats, pe care le avea în buzunar. Şi apoi, corpul i-a fost ars, iar un prieten i-a smuls inima de pe rug…

  Ileana mă privi atunci neliniştită. Nu mă lăsă să continuu. Se încolăci tremurând lângă mine şi îmi căută gura… Ca şi cum simţul morţii i-ar fi trezit fiinţa ei întreagă, până la cea din urmă fibră; am cunoscut-o atunci din nou însetată de mine, înfometată de trupul, de căldura, de respiraţia mea, înspăimântată de singurătate… Şi-a revenit anevoie din extazul acelei îmbrăţişări. Am purtat-o pe braţe, goală, în mare, şi m-am trudit să o înviorez sărutând-o, lăsându-i glezna să alunece în apă. Briza îi flutura părul, plin de nisip, şi nu ştiu ce tărie a sării, aidoma cu gustul mării, învăluia acest trup somnoros.

  Am îngenuncheat în apă şi i-am sprijinit capul pe umărul meu. Aşteptam, aşa, să se reîntoarcă, să se deştepte…

  Am plecat apoi spre Florenţa şi acele două luni petrecute în Italia le-am trăit în desăvârşită pereche. Ileana a început să înveţe italieneşte şi, cât am stat la Roma, ieşeam deseori pe Via Marcella, ea cu o carte din care scotea cuvinte, eu cu un carnet în care încercam, zadarnic, să iau note. Ne surprindeam uneori privindu-ne pe furiş şi atunci izbucneam în râs. Eram foarte leneşi amândoi. Unul lângă altul, nu mai puteam face nimic altceva decât să ne căutăm ochii şi să ne sărutăm. Ne întorceam nopţile acasă, strânşi în braţe, ca doi logodnici, şi aceeaşi nerăbdare a dragostei ne înfrigura, urcând treptele spre odaia noastră. Ne era întotdeauna dor unul de altul. Şi nu putea adormi decât târziu, cu capul pe pieptul meu.

  … Totuşi, în această continuă răpire, inteligenţa ei rămânea întreagă. Mi-aduc aminte că, la Fiesole, aşezaţi amândoi pe marginea drumului, cu spatele spre zidul unei vile, i-am spus că aş vrea să scriu o povestire a cărei acţiune să se petreacă acolo. Eram amândoi îmbătaţi de lumină, de ierburile acelea înflorite, de cer.

  Nu, mă întrerupse Ileana, n-ai să poţi scrie despre lucrurile acestea…

  Şi-şi roti braţul ei gol cât putu să cuprindă.

  … Are