Ea s-a ridicat şi s-a dus la etajeră, fără să scoată un cuvânt. Mi-a arătat o cheie.

  Sunt numai scrisori de la prietenele mele din Berlin, mi-a spus. Să ţi le arăt…

  Am simţit o furie brutală împotriva mea, împotriva stupidităţii mele, şi asta m-a îndârjit. Am plecat din odaie.

  Mulţumesc, nu te mai obosi, i-am spus aspru.

  Când m-am întors din birou, după câteva ceasuri, am găsi ţ-o aşa cum o lăsasem. Cu cheiţa în mână, aşezată pe scaun, cu cealaltă mână sprijinindu-şi fruntea, fără priviri. A început să-mi pară rău de tot ce făcusem. M-am apropiat de ea. Mi-a auzit paşii şi a întors cu greu capul. Faţa îi era cumplit de palidă, obosită. Încerca totuşi să zâmbească.

  Iartă-mă, i-am spus.

  Tu să mă ierţi pe mine, mi-a şoptit luându-mi mâna şi sărutându-mi-o. Eu sunt de vină…

  Şi, cu toate acestea, săptămâna întreagă m-am chinuit fără odihnă. Mergeam uneori pe stradă şi mă întrebam dacă nu cumva trecutul ei ascunde ceva monstruos, dacă în afară de dragostea aceea mare n-au mai fost întâmplări şi drame pe care nu va avea niciodată curajul să mi le mărturisească.

  Ca întotdeauna, gândurile mă duceau pe căi absurde, ridicole. Îmi spuneam, bunăoară, că poate Ileana mea a fost spioană în timpul războiului, fără să-mi dau seama că atunci nu putea avea mai mult de 14-15 ani. Sau credeam că e amestecată în cine ştie ce afaceri de şantaj, sau că a fost vreodată în vreun music-hall, în străinătate. De ce nu voia să revadă sudul Franţei, de ce cunoştea atâtea cântece germane?! Câteodată îmi aminteam cu uimire că Ileana ştie foarte multe lucruri: amănunte din viaţa vreunui om al cărui nume îl pronunţam din întâmplare sau o sumă de lucruri precise în legătură cu sportul, cu finanţele chiar. Cum o ştiam foarte inteligentă şi cum îmi spuneam mereu că a trăit patru ani într-o legaţie importantă, nu mă izbeau, atunci, pe loc, amănuntele acelea. Dar de câte ori mă invada gelozia, ele se grămădeau, otrăvitoare, în mine.

  … M-am deşteptat din nebunia aceasta a geloziei cu câteva zile înainte de plecare. Am surprins-o, o dată, cum mă priveşte în timp ce citeam, şi era atâta adoraţie, atâta netăgăduită dragoste în privirea ei, încât o mare linişte mi-a înecat toată fiinţa…

  … Şi, cu toate acestea, călătoria noastră, pe care o aşteptam ca o revelaţie, s-ar fi putut rata dintr-un asemenea amănunt stupid. Cine nu ştie, de altfel, că în dragoste nici o certitudine nu e definitivă, că lucrul acela elementar – sentimentul că eşti iubit – trebuie necontenit verificat, căci o singură îndoială, o singură greşeală surpă totul în nebunie şi dezgust? Săptămâni întregi, luni chiar, trăisem într-un extaz continuu şi, uneori, avusesem chiar certitudinea că unirea noastră e un miracol pe care numai câteva perechi l-au trăit desăvârşit în lume. Şi, cu toate acestea, nici o amintire cerească nu mai rămânea pură, fermă, când – din pretexte stupide – îndoiala începea să mi se strecoare în inimă. În acele momente infernale îmi judecam iubita aşa cum îşi judecă orice bărbat întunecat femeia cu care s-a culcat o noapte; cu aceeaşi cruzime, cu acelaşi cinism, cu aceeaşi demenţă…

  Prima zi, îndată ce am trecut graniţa italiană, a fost pentru noi amândoi o revelaţie. Stăteam alături la fereastră, tâmplă lângă tâmplă, fără să ne spunem nimic. In nici un alt peisaj nu ne simţeam, firesc, atât de uniţi. Am ajuns la Veneţia într-o seară. Mi s-a părut că nu mai întâlnesc pe faţa Ileanei aceeaşi încântare de până atunci. Am crezut că, poate, e obosită, deşi ne odihnisem o noapte la Triest. Deabia a doua zi am observat că nerăbdarea ei, departe de a se ostoi, creştea. Nu era senină, nu o simţeam prezentă decât în muzee, în catedrale. Prin Piaţa San Marco trecea însă absentă, rigidă, ca şi cum s-ar fi simţit deodată obosită. Am întrebat-o ce are.

  Am mai fost odată pe aici, îmi mărturisi ea cu greutate. Dar atunci n-am văzut muzeele…

  Şi nici bisericile, înţelesei eu. De aceea numai pe ele le îndură. De aceea a tresărit alarmată când i-am propus să petrecem câteva zile la Lido.

  Este exasperant, îmi spuse. Sunt foarte mulţi străini, prea mult snobism…

  Umblam amândoi tăcuţi. Apoi, eu m-am îndreptat brusc spre staţia de vaporetti.

  Haide să ne pregătim bagajele, i-am spus. Plecăm cu primul tren…

  Făcusem câţiva paşi înainte. A alergat după mine, m-a apucat de braţ şi, fără să o stânjenească prezenţa celorlalţi, mi-a cuprins faţa în palme şi m-a sărutat pe gură…

  Am plecat chiar în seara aceea spre Pisa. Câteva zile m-a chinuit din nou trecutul ei. Dar de data aceasta, gelozia îmi nutrea parcă mai mult orgoliul. O doboram cu mângâierile mele, cu prezenţa mea ucigătoare. Simţeam cum se zbate să scape de patima această bolnavă, întunecată, şi încerca mereu să regăsească dragostea noastră dinainte, senină, luminoasă. La Spezzia ne-am oprit pentru o săptămână. Găsisem o pensiune izolată, aproape de ţărm, şi plecam în fiecare dimineaţă cu o luntre, căutând locuri cât mai depărtate ca să facem plajă. E curios că nu sufeream de gelozie surprinzând privirile bărbaţilor oprite asupra Ileanei. Era un grup de englezi tineri, care aproape ne urmăreau, îndeosebi un bărbat înalt, blond, ars de soare, umblând întotdeauna cu un pantalon alb şi o cămaşă albastră, cu mânecile sumese. Parcă i-ar fi atras o magie necunoscută spre noi, parcă ar fi simţit că unirea noastră e macerată de o ucigătoare otravă şi că în orice clipă femeia această, care îi turburase atât, s-ar putea descătuşa şi fugi singură în lume. Într-adevăr, ochii Ileanei trădau o mare nelinişte, o luptă exasperantă cu sine, şi patima nopţilor o mistuia fără să o îmblânzească. Cunoaşterea trupurilor era acum rătăcită; căutam amândoi, într-o deznădăjduită frenezie, să regăsim extazul acela care ne unea altădată atât de desăvârşit. Poate că beţia aceasta întunecată a „căderii” dădea feţelor noastre o