a început să se schimbe. Parcă se trezea. Şi am simţit cum trupul ei se înfioară de altă atingere, hrănit parcă de un sânge nou mai fierbinte. Am coborât amândoi repede în sat îndată ce am auzit clopotele. Mergeam aproape fără să ne dăm seama. Am ajuns în biserică puţine clipe înainte de a se fi aprins lumânările. În timp ce înaintam, am început să auzim în jurul nostru: „Hristos a înviat! „ Ileana s-a oprit şi, prinzându-mă în braţe, m-a sărutat pe obraji…

  Niciodată nu m-a lăsat, în urmă, s-o întreb ceva despre nopţile acelea…

  Ne-am întors la Bucureşti a treia zi de Paşti. Pentru lunile mai şi iunie hotărâsem să plecăm din ţară. Călătorisem până atunci mai mult singur sau cu vreo prietenă trecătoare. Îmi făgăduiam, de data aceasta, să străbat alte oraşe şi să le regăsesc, alături de Ileana, pe cele cunoscute, transfigurate de prezenţa ei. Nu voiam să mergem în Germania, unde ea trăise atâţia ani şi pe care o cunoştea atât de bine. Aş fi vrut să vadă anumite peisaje pentru întâia oară alături de mine. Tot ce vieţuise ea, tot ce iubise şi-i plăcuse ei înainte de a o fi întâlnit îmi era străin, vrăjmaş. Uram, de pildă, Berlinul, unde trăise ea patru ani şi unde, poate, avusese prietenii şi se bucurase de lucruri pe care eu nu le cunoscusem. Aş fi vrut să mergem în sudul Franţei, dar ea se scutură. Nu-i plăcea, nu o interesa, îmi spunea; şi-apoi sunt prea mulţi oameni obosiţi acolo, adăuga, şi prea mulţi bătrâni…

  Ne-am hotărât, fireşte, să alegem Italia. O săptămână înainte de plecare, întorcându-mă din oraş, văd pe Ileana în faţa mea, pe trotuar, alături de un tânăr brun, înalt. Vorbeau foarte aprins, aproape certându-se. Când mă zări, avu o clipă o mişcare de spaimă şi apoi obrajii i se aprinseră. Rămăsesem împietrit pe trotuar. Tot ea înaintă câţiva paşi spre mine, silind pe tânărul necunoscut să o urmeze.

  Să-ţi prezint pe fratele meu, spuse cu glas ferm. Un domn care mă vede la un an o dată şi atunci încearcă prin orice mijloace să mă necăjească…

  Tânărul mi-a strâns mâna foarte jenat. Ileana mă prezentase: „prietenul meu”, dar nu cred că formula aceasta îl turbura, ci întâlnirea noastră. Ca şi pe mine, de altfel. Căci, în prima clipă, zărindu-i pe ei, unul lângă altul, câţiva paşi spre mine, silind pe tânărul necunoscut să o urmeze, se prăbuşiseră deodată toate certitudinile, şi viaţa mea întreagă o simţii, în acea clipă, fără sens. Îi priveam aiurit. Când am auzit că e fratele ei şi i-am strâns mâna, zâmbind penibil, am încercat să mă agăţ de speranţa aceasta că îi este, într-adevăr, frate, că lucrurile nu sunt poate definitiv pierdute. Şi atunci, privindu-l bine, mi s-a părut că seamănă; aceeaşi faţă uşor prelungită, aceiaşi ochi enormi, cu sclipirea înrourată. Am bâiguit câteva cuvinte.

  Eu am să vă las, şopti fratele ei, foarte încurcat.

  Ne strânse mâinile la amândoi, jenat, aproape fără să ne privească.

  Şi încearcă să fii cuminte, îi strigă Ileana.

  Îşi găsise acum glasul ei de mai înainte, îşi regăsise zâmbetul. Ce bine ştie să se prefacă, gândeam păşind agale alături de Ileana. O completă oboseală puse stăpânire pe mine; o oboseală în care se amestecau deznădejdea, indignarea, sila.

  Ce ai? mă întrebă ea emoţionată.

  Povestea asta cu fratele… Începui eu. Recunoaşte că e destul de prost ticluită…

  Andrei! strigă ea, oprindu-se în mijlocul străzii, palidă, muşcându-şi buzele.

  Aproape că m-am speriat auzind-o: mi-era ruşine de câţiva trecători, care întoarseră miraţi capetele. Dar, în acelaşi timp, o sfioasă bucurie începea să-şi facă loc în suflet. S-ar putea ca totuşi să fie adevărat. Strigătul acela fusese prea sincer. Şi paloarea ei neobişnuită, buzele acelea, pe care şi le muşca în neştire. I-am luat braţul. S-a împotrivit.

  Tu eşti de vină, îi şoptii. Nu mi-ai spus niciodată că ai un frate… Nu-mi spui niciodată nimic de viaţa ta, de trecutul tău…

  Am nădăjduit că, cel puţin de data aceasta, îmi va mărturisi tot, povestindu-mi cu de-amănuntul viaţa ei. O simţeam cum se zbate cu taina aceasta, cum o ispitea o mare şi totală mărturisire. Dar, până în cele din urmă, a rezistat. Mi-a spus doar că mama ei s-a recăsătorit un an de la moartea soţului şi că a mai trăit foarte puţin după aceea. Din această căsătorie s-a născut un singur fiu: mama a murit dându-i naştere. Pe fratele acesta vitreg l-a văzut destul de rar, mai ales în timpul din urmă. Este un detracat, mi-a spus. Şi n-a mai vrut să adauge nimic altceva.

  Am crezut. Ochii ei, durerea şi dragostea ei anevoie mă puteau minţi. Dar am rămas, după această întâmplare, cu un gust amar în toată fiinţa mea. Aş fi vrut să plecăm cât mai repede din ţară, să ne regăsim. Întâlnirea cu fratele vitreg, refuzul ei de a-mi spune mai mult mă rodeau, fără să-mi dau seama. Ea îmi spuse atunci:

  Toate acestea sunt lucruri moarte pentru mine. Eu n-am nici un fel de trecut, nu mi-aduc aminte de nimic…

  Dar, cu toată sinceritatea mărturisirii, fel de fel de gânduri absurde nutreau o altfel de gelozie. De ce trebuie să fie numaidecât lucruri moarte ca să poată fi suportate? îmi spuneam. Asta înseamnă că viaţa ei dinainte a fost cumplită, că dragostea ei a fost dementă. De ce nu întâlnesc nici un martor al trecutului ei? Unde a trăit, de n-a lăsat nici un fel de urmă? Printre lucrurile ei se aflau mai multe cutii pline cu scrisori, şi o dată, când am rămas singur în casă, am fost cuprins de o poftă nebunească de a le sparge capacele şi de a le cerceta. M-am abţinut cu greu… I-am spus atunci:

  Încăpăţânarea asta a ta de femeie fatală, fără stare civilă…

  Am crezut că-mi va răspunde. A plecat ochii în jos şi a tăcut.

  Cel puţin ai putea arde ultimele documente,