Nu, nu e vorba de asta, mă opri ea crispată. Tu scrii, tu eşti un artist, dar eu am să rămân la urmă de tot singură, stearpă…

  Am crezut că se gândeşte la bătrâneţe şi iar am râs.

  Eşti atât de sigură că ai să-mi supravieţuieşti?

  Vrei să mă necăjeşti, şopti ea, zâmbind. Eu am să mor înainte de tine. Dar nu mă gândeam la asta…

  Astăzi eşti plină de mistere, spusei ca să curm. Şi uite câtă lumină e afară…

  Îi întorsei încet capul spre fereastră, fără să-mi dau seama, atunci, că tocmai soarele acela proaspăt o nelinişteşte atât de adânc.

  Tu nu vrei să înţelegi, îmi spuse. Şi totuşi, dintre toţi, tu erai singurul…

  Am început s-o necăjesc; recunosc, destul de stupid: aşadar, înainte de a mă iubi, m-a comparat cu alţii, m-a ales ţinând seama de anumite eventuale virtuţi ale mele etc. Dar Ileana nu voia deloc să glumească în dimineaţa aceea. Scutura din cap, chinuită. Plânsul o înfrumuseţase; era acum mai palidă, înfiorată, ochii neistoviţi şi mai arsă gura. Am vrut atunci, cu orice preţ, s-o liniştesc. Am vrut măcar să-i dau o nădejde.

  Suntem încă la începutul vieţii, Ileana, i-am spus. Ne aşteaptă atâtea înainte. Sau poate ţi-e teamă că n-am să te pot iubi întotdeauna ca acum?

  Nu-mi răspunse, ci îmi mângâia numai obrajii, zâmbind. Am repetat întrebarea, mâhnit.

  Nu ştiu, iubitul meu, îmi spuse. Asta nici tu n-o ştii…

  Simţeam că ne cufundăm amândoi într-o zonă obscură, incertă, primejdioasă, şi am curmat făgăduindu-i. Dar continuam să zâmbesc.

  Mai târziu, când vom vedea că nu mai putem rămâne prea mult în cer, atunci…

  Nu mă lăsă să sfârşesc. Îmi cuprinse gura, sorbindu-mi răsuflarea, înecându-mă în trupul ei fără început…

  Se opri, obosit. Hasnaş rămase cu capul prins în palme, fără să facă vreo mişcare.

  Mi se pare că nu ţi-e bine, vorbi Mavrodin, încercând să se ridice. Am să-ţi povestesc atunci altă dată…

  Celălalt se apără, scuturându-se, nervos:

  Te rog, continuă, vorbi el repede. Nu am absolut nimic. Mă gândeam numai. Îmi aminteam şi eu… Atât; te rog să mă crezi…

  Faţa i se înăsprise, privirile erau întunecate, turburi. Căută tabachera şi aprinse o ţigară. Degetele i-au tremurat o clipă apropiind chibritul. La lumina scurtă, Mavrodin îi văzu fruntea brăzdată, îi pierise seninătatea care îl impresionase atât de mult. Buzele parcă se striviseră, uscate.

  Te rog, continuă, repetă el, văzând că celălalt şovăie. M-au frapat numai anumite lucruri. Asta a fost tot.

  Nu cumva ţi-e frig? S-a făcut destul de rece.

  Nu am nimic.

  Rostise cuvintele rar, apăsat. Mavrodin plecă fruntea, îşi cuprinse mâinile, încleştându-le, şi după un răstimp, adunându-şi gândurile, începu.

  VI.

  Am petrecut vacanţele de Paşti într-un sat de munte. Ne-am dus amândoi la slujba din Vinerea Mare. Când a început să se cânte prohodul, Ileana şi-a plecat bărbia în piept. M-am depărtat puţin de ea, s-o las singură. Bănuiam că o copleşesc emoţii felurite, turburi. Nu o ştiam prea religioasă, deşi despre Dumnezeu şi despre lucrurile de dincolo nu vorbeam împreună. Prohodul, îmi spuneam, îi aminteşte toate deniile copilăriei sale triste, o poartă spre gândul morţii, neliniştind-o. Dar peste câteva clipe am băgat de seamă că plânge deznădăjduit, cutremurându-i-se tot trupul. De la întâmplarea pe care ţi-am povestit-o adineaori nu o mai văzusem plângând. Parcă făptura ei întreagă se despletise, bântuită de o mare, neomenească durere. Zadarnic îşi astupa gura cu batista, zadarnic îşi apăsa degetele în jurul gâtului: nu-şi putea potoli plânsul. Oamenii din jurul nostru o priveau uimiţi, emoţionaţi şi ei de durerea aceasta nestinsă. M-am apropiat de ea şi mi-a luat brusc mâna; a început să mi-o strângă înspăimântată şi mi-o apăsa de inima ei. Ii simţeam trupul zvâcnind. I-am cuprins încet braţul şi am scos-o afară din biserică. Mergea în neştire, cu bărbia rezemată de piept. Când am ieşit în curte, răcoarea nopţii a început s-o trezească. Ne-am plimbat mult, în întunerec, fără să vorbim. O ţineam aproape de mine, mângâind-o.

  Aşa se va întâmpla cu toţi, vorbi deodată, în şoaptă.

  Nu ştiam la ce se gândeşte. I-am răspuns câteva cuvinte găsite la întâmplare.

  E adevărat că a murit acum, adăugă stins. Şi aşa are să fie cu toţi…

  Nu vorbise niciodată despre această moarte, concretă. M-a surprins glasul ei deznădăjduit, privirile ei rătăcite, care începeau să-mi caute ochii. Şi, cu toate acestea, ghiceam că nu melodia de jale a prohodului o înfiorase atâta, în trupul ei se sfâşiase ceva sau îngheţase ceva; căci tristeţea şi deznădejdea au stăpânit-o cu aceeaşi intensitate şi după ce s-a încheiat slujba şi ne-am întors acasă, şi nu s-a stins toată noaptea, nici a doua zi. Ghiceam că, pentru ea, murise cu adevărat cineva în acea noapte. Misterul nu o întâmpinase în biserică. Simţurile ei obscure aflaseră de altundeva vestea morţii, şi vestea aceasta o surpase.

  Ţi-e frică? o întrebai, prosteşte, fără să-mi dau seama.

  Îmi şopti mai înfrigurată:

  Mi-e frică să nu mor singură…

  Se apropie iar de mine. Era însetată de prezenţa mea concretă. Dar iubirea ei a fost pură, deznădăjduită atunci. A adormit greu; simţeam alături de mine, pe perna mirosind a sulfină, răsuflarea ei înfierbântată, auzeam oftatul ei adânc. Şi apoi un interval de absolută, nefirească linişte, parcă s-ar fi oprit brusc viaţa în ea. Asculta atunci cu toată fiinţa ei, asculta pesemne zvonuri din noapte, pe care eu nu le puteam prinde.

  A doua zi de dimineaţă s-a deşteptat palidă, bolnavă. Un neastâmpăr neobişnuit a început s-o stăpânească cu cât se apropia apusul soarelui. Am crezut că, poate, începe să se teamă de ceva necunoscut. Dar neliniştea ei nu avea totuşi nimic straniu. In noaptea aceea am aşteptat să auzim clopotele pentru slujbă, plimbându-ne amândoi într-o poiană de la marginea satului. Era încă destul de răcoare, şi păşeam strânşi unul într-altul. Ileana n-a vorbit decât foarte puţin atunci. Apoi, pe nesimţite,