aminte de acest amănunt decât câteva săptămâni în urmă, într-o dimineaţă luminoasă de aprilie. Rămăsesem mai mult în pat, şi Ileana, într-o cămaşă lungă de noapte, care îi alungea până la mirare trupul, privea pe fereastra deschisă.

  Andrei, mă întrebă ea deodată, fără să se întoarcă, tu n-ai vrea să ai un copil?

  Mi s-a părut atât de stranie întrebarea, atât de neaşteptată, încât am zâmbit stupid, neştiind ce să răspund. Mă obişnuisem de mult cu gândul că sunt un artist şi că nu pot avea decât filiaţie spirituală. Poate că era mai comodă atitudinea aceasta; poate că mă gândeam că un copil mă va lega de o anumită femeie, de un anumit loc, îmi va ştirbi libertatea mea, silindu-mă să muncesc mai mult, schimbându-mi poate cu desăvârşire înţelegerea lumii. Pentru mine, artistul era un tip uman bine definit; avea anumite drepturi şi licenţe, dar avea şi foarte multe datorii faţă de el însuşi, faţă de arta şi destinul său. Şi, apoi, fireşte, problema aceasta era legată de ideea căsătoriei, instituţie pe care o veneram, dar din care excludeam pe artişti şi pe gânditori. Mă hotărâsem de mult să rezist cu cruzime împotriva oricăror ispite de aşezare, de viaţă casnică. Uneori, întorcându-mă acasă, singur, din vreo familie tânără, fericită, invidiam soarta oamenilor simpli, pe care destinul nu-i silea să rămână până la moarte într-o splendidă, rece solitudine. Îmi plăcea atunci să asemăn soarta artistului cu chemarea monahală. Ca şi un călugăr, menit contemplaţiei, artistul era blestemat să rămână singur, fără urmaşi…

  Fireşte, în afară de aceste certitudini, care făceau parte din structura mea intimă şi din destinul meu, aveam şi o sumă de superstiţii în legătură cu căsătoria. Mi se părea că, alături de o femeie care ţi-a devenit soţie, nu mai ai dreptul să compui aşa cum te îndeamnă actul pur al creaţiei. Capeţi, prin căsătorie, o nouă demnitate civilă, care turbură intuiţia artistului. Pe de altă parte, înţelegeam artistul ca un om în veşnică disponibilitate, creator de valori estetice şi atât. Viaţa lui se putea schimba, şi era bine să se schimbe de la o zi la alta. Experienţa lui, care se cuvenea prodigioasă, nu putea fi limitată, imobilizată…

  Cred că Ileana mi-a ghicit gândurile, văzând că nu-i răspund, căci a adăugat, cu un glas mat.

  Nu e vorba de altceva, înţelegi bine. Dar aş vrea atât de mult să am un fiu prin tine…

  Veni repede de la fereastră şi se ghemui alături de mine. Îmi cuprinse obrajii şi începu să se roage. Niciodată n-am văzut-o atât de schimbată; parcă se temea de ceva nevăzut, de o menire a cărei aripă o simţise în preajmă. Şi ce altă femeie ar fi avut atâta curaj să vorbească despre pântecele ei neroditor, să mărturisească deodată o taină pe care nu o bănuisem, o durere surdă, cumplită, la care nu mă putusem gândi? Setea ei de rodire mi-a revelat atunci o altă Ileană, cu rădăcini profunde, legată de pământ, arsă de un dor pe care nici o mângâiere de a mea nu-l putea ostoi. Mă gândisem întotdeauna cu emoţie la maternitate, dar destinul acesta mi se păruse de un ordin inferior, legat mai mult de întâmplare şi fiziologie şi alimentat exclusiv de instincte. Nu crezusem că dorul acesta poate covârşi uneori o femeie până la totală risipire, că poate pătrunde toate zonele conştiinţei sale, marcând-o lent, subteran.

  Tu faci ceva, îmi şopti Ileana, tu creezi. Eu însă n-am nici un fel de dar, sunt numai o simplă femeie. Şi să rămân mereu aşa, ca acum, pură…

  Am încercat s-o mângâi, dar eram turburat şi eu de forţa aceea obscură, copleşitoare, care o purta pe ea, îndemnând-o să-şi ceară curajos împlinirea destinului. De unde izbucnise deodată strigătul acesta pământesc în Ileana mea, a cărei iubire venea din altă parte, prea desăvârşită ca să rodească? Să fi fost oare primăvara aceea târzie, care răzbise numai în câteva nopţi şi răscolise oraşul îmbătându-l cu soare şi sevă? Ce se întâmplase în inima iubitei mele, ce gol rămăsese acolo nestrăbătut de patima mea şi care o înghiţea acum în întregime? Şi totuşi, în marea mea emoţie răzbătea un început de gelozie. Ileana nu era deci fericită numai şi numai cu mine. Ii mai lipsea ceva, simţea nevoia unei împliniri care, deşi se făcea prin mine, era dincolo de mine şi ne despărţea. Crezusem până atunci că la dragostea noastră nu se mai putea adăuga nimic. Era perfectă, autonomă, impermeabilă faţă de oricare altă forţă. Amândoi alcătuiam o pereche desăvârşită, creaţi unul pentru altul, meniţi să creştem şi să murim împreună. Unirea noastră aproape că nu mai avea rădăcini pământeşti. Eu nu puteam uita extazul îmbrăţişărilor, care ne smulgea pe amândoi din fire, unindu-ne în altă lume. Poate că numai o dată la mii de ani taina unirii se mai împlineşte atât de desăvârşit…

  Şi acum, deodată, descopeream că Ileana rămăsese totuşi legată de matca primordială, nutrită de aceleaşi rădăcini ale nopţii…

  Noi nu suntem o pereche din această lume, încercai eu s-o mângâi. Destinul nostru nu se împlineşte aici pe pământ. Noi ne-am cunoscut numai în dragoste. Dragostea e raiul nostru, dragostea fără fruct. Întocmai ca Tristan şi Isolda, ca Dante şi Beatrice, adăugai eu zâmbind, ca să alung văzduhul acela turbure, îmbătător, din preajma noastră.

  Ileana mă strângea în braţe, plângând. Simţeam cum i se cutremură tot trupul, ca într-un spasm.

  Ţie poate ţi-e teamă de altceva, repeta ea, fără să mă privească… Ţi-e teamă că asta ar putea să te lege definitiv de mine…

  Am încercat să râd. Se temea tocmai de un lucru care nu-mi trecuse prin gând.

  Dimpotrivă, spusei, mi-e teamă că iubirea noastră s-ar putea adultera dacă ar rodi aici, pe pământ, subliniai eu ultimele cuvinte. Ar deveni altceva; poate tot atât de preţios, dar nu atât de pur, de desăvârşit.

  Dar eu ce mă fac? mă întrebă ea tulburată, ridicându-şi ochii.

  Mă gândii o clipă, apoi o cercetai, grav.

  S-a întâmplat