întotdeauna sfârşea prin a-şi spune că, moral sau imoral, bine sau rău, toate acestea n-au nimic de-a face cu adevărata, tainica dragoste; că întâlnirea noastră este singurul lucru esenţial, real, iar toate celelalte – muncă, creaţie, talent, onoare şi câte vor mai fi – nu preţuiesc nimic, căci toate sunt zădărnicii omeneşti ale pământului…

  Dar nu avea curajul să-mi mărturisească gândurile acestea. În ziua când mi-a simţit o uşoară nervozitate, un neastâmpăr de febră, şi i-am mărturisit că trebuie să scriu, m-a rugat să încep chiar atunci şi mi-a pregătit măsuţa de lucru lângă fereastră. Am ştiut de la început că-mi va fi peste putinţă să scriu în apropierea ei, dar se ruga atât de frumos s-o las acolo, încât n-am putut s-o refuz. Şi-a luat o carte şi s-a ghemuit în fundul divanului. O auzeam cum îşi ţine răsuflarea ca să nu mă deranjeze, cum întoarce încet, cu deosebită grijă, paginile. Zâmbeam. Mi-era greu să mă concentrez şi nu puteam obţine acea perfectă izolare faţă de lumea dinafară, preliminară oricărui act de creaţie. Prezenţa Ileanei era cu atât mai tulburătoare, cu cât nu o mai auzeam şi nu o mai simţeam pe ea. Şi prezenţa aceasta era euforică, mă aduna şi mă îndrepta în cu totul altă parte decât în cercul artei mele. De altfel, cred că nici o creaţie artistică nu e cu putinţă într-o stare de plenitudine şi euforie. Trebuie să simţi în toată fiinţa ta o lipsă, o absenţă care te macină, căci aceasta îşi caută împlinirea în actul creaţiei. De aceea n-am putut niciodată scrie într-un peisaj sau ascultând muzică, trăind revelaţia iubirii sau oricare altă revelaţie: bunăoară, a unei idei cuprinzătoare, a unei noi înţelegeri a lumii…

  După vreo zece minute, în care timp am privit cerul pe fereastră şi am sfârşit de fumat o ţigară, m-am sculat de la măsuţă. Am găsit-o palidă, înspăimântată. Mă urmărea cu ochii, aşteptând parcă din clipă în clipă sentinţa.

  Nu poţi? mă întrebă, încercând să zâmbească.

  Am început să râd şi am cuprins-o în braţe. De altfel, neliniştea aceea vagă a creaţiei se risipise. Am rămas lângă ea, pe divan, citind pe aceeaşi pagină. Cred însă că un amănunt întâlnit după cele dintâi rânduri m-a făcut gânditor.

  Iar ai fugit de lângă mine, îmi şopti mângâindu-mi părul. Ce lesne te simt când fugi…

  Avea un glas trist, resemnat. I-am spus că înainte de a putea scrie ceva, trăiesc întotdeauna o mare nelămurire, şi, aproape fără să-mi dau seama, gândurile se torc pe un fir necunoscut. Împotriva absenţelor acestora, în răstimpul cărora se împlinesc obscure procese de creaţie, nu pot lupta. I-am spus că de a doua zi voi încerca să scriu în biroul meu.

  Lasă uşa deschisă, să te simt mai aproape, m-a rugat.

  Fireşte, uşa aceea deschisă îmi atrăgea la început atenţia. Peste puţin timp am închis-o, ca din întâmplare. Pe ea nu o auzeam, nu o simţeam. M-am ridicat de la masă şi am început să mă plimb, cu paşi mari, prin birou. Încet-încet am izbutit să mă izolez, să uit că Ileana mea se află la câţiva metri de mine. În seara aceea n-am ieşit deloc; apusul de soare a invadat biroul meu, dar nu l-am văzut. Ileana mi-a spus că l-a privit pe fereastra odăii noastre (numisem aşa dormitorul). Mi-a mărturisit că era emoţionată. Simţise că mă despărţisem definitiv de ea; că o uitasem, dar durerea aceasta – presimţită şi aşteptată de multă vreme – începea să fie înecată de un alt, mai vag, sentiment: alături de ea se petrecea un lucru de taină, se îndeplinea un act de creaţie. Mă auzea suflând greu, auzea foile de hârtie sfâşiate nervos, şi fiecare sfâşiere o înfiora; parcă o zgâriau pe ea mâinile mele. Mă auzea apoi oftând, sculându-mă brusc să mă plimb prin odaie, deschizând uşa ca să beau apă, aprinzând ţigara. Asculta toate acestea şi o cuprindea uşor fiorul; înapoia semnelor acestora de suferinţă se petrecea o mică minune, pe care niciodată nu o bănuise atât de dramatică. Crezuse că literatura este exclusiv o operă de inspiraţie, că talentul înseamnă darul de a auzi anumite cuvinte – pe care urechea celorlalţi nu le aude – şi a le aşterne pe hârtie; a le dicta mai mult, un ceas, două, cinci, până ce oboseşte mâna. Şi asista acum la lupta aceea surdă împotriva materiei. Mă urmărea uneori trecând prin odaie, concentrat, fără s-o văd, fără să bănuiesc măcar că ea e acolo, şi singurătatea aceea, alături de mine, o strivea atunci până la risipire. Când mă înapoiam, târziu, după miezul nopţii, şi o cuprindeam în braţe, mă săruta lacom, parcă m-ar fi regăsit după o lungă despărţire.

  Ai scăpat de demon? mă cerceta, mângâindu-mi fruntea.

  Nu mă întreba niciodată ce scriu, nu-mi cerea să-i povestesc subiectul, nu tânjea nici măcar să citească foile rămase pe birou. Se trudea numai să alunge de pe fruntea şi de pe faţa mea umbrele muncii. Căci mă reîntorceam întotdeauna stors, bolnav, şi febra îmi înăsprea trăsăturile, îmi turbura ochii. Ileana era atunci blândă, şi mâinile ei palide mă răcoreau…

  Cartea pe care o începusem în acea primăvară a rămas neterminată. Şi nici n-aş mai putea-o încheia acum. Am scris numai câteva săptămâni. În acel timp nu mai ieşeam aproape deloc din casă. Masa o primeam amândoi de la pensiunea din vecinătate. Ileana îmi făcea târguielile, îmi cumpăra ţigările şi-mi pregătea, în istovitoarele după-amiezi de lucru, cafeaua. Veneau, rar, să ne viziteze, prieteni.

  Andrei se luptă cu pruncul lui, le spunea zâmbind.

  Într-o seară, rămânând singuri, începu gânditoare:

  Ce naştere grea…

  Te întristează? o întrebai.

  Nu-mi răspunse. Plecă numai privirile în pământ, mângâindu-şi mâinile. Era un gest care o obseda în ultimele luni. De câte ori nu eram prezent, nu mă simţea ea aproape, îşi mângâia mâinile; parcă ar fi încercat, în neştire, să regăsească mângâierea mea, să se mintă. Am văzut însă că tace şi n-am mai stăruit.

  Nu mi-am adus