de iarnă, singuri. Nu voiam cu nici un preţ să legăm noi tovarăşii sau să încurajăm pe cele începute la Bucureşti. Mâneam la un restaurant obscur, retraşi la o masă din fund, îndrăgostiţi până la uitare, privindu-ne în ochi, absenţi la tot ce se petrece sau se vorbeşte în jurul nostru. Mi s-a spus mai târziu că izolarea aceea a noastră era miezul conversaţiilor şi uimea un întreg hotel. Ileana atrăgea întotdeauna privirile. Dragostea o făcuse parcă şi mai frumoasă: înflorise cu o magnifică, nouă splendoare. Zvelteţea ei uimitoare nu se temea de nici un costum de sport şi îmbrăcămintea ei sobră o deosebea parcă şi mai mult de toate celelalte femei. Serile, porneam amândoi, singuri, să ne plimbăm prin parc, strânşi unul într-altul. Făceam planuri de călătorii, îi povesteam viaţa mea. Nu simţeam încă nevoia să mă izolez, să scriu, şi Ileana mă avea în întregime, ziua şi noaptea, necontenit. Uneori îmi povestea şi ea amintiri de la Legaţia din Berlin, îmi descria cu mult humor funcţionarii superiori de acolo, îmi vorbea despre prietenele ei nemţoaice care îi scriau regulat, trimiţându-i fotografii de la Wandsee şi portretul logodnicilor. Am înţeles că muncise greu acolo, dar alesese calea aceasta ca să poată scăpa definitiv de ţară, de familie, de prieteni. Timp de aproape patru ani nu venise niciodată în ţară. Vacanţele şi le petrecuse cu o prietenă, în Tirol. Făcuse destule economii acolo ca să poată trăi fără grijă cel puţin un an. Se întorsese în ţară, de altfel, cu gândul de a rămâne numai un an; apoi ar fi încercat să obţină un post într-o altă legaţie, în Nord. Îi plăceau peisajele albe, sobre; se împăca bine cu oamenii oneşti, fără prea multă imaginaţie, oameni care îi îngăduiau să se odihnească, să uite, să se vindece.

  Apoi mă întâlnise. Acum nu mai avea nici un plan, nu mai hotăra nimic. Uneori, în săptămânile acelea petrecute la Predeal, îmi spunea, dimineţile, lipindu-se caldă de mine:

  Ce bine e aşa, să nu te mai gândeşti la nimic, să nu mai ai nici o teamă… Aş vrea să nu mai mă deştept niciodată…

  Se oprea, ascultându-şi parcă gândurile, apoi adăuga:

  Şi, dacă se va întâmpla, nu-mi pasă; am fost destul de fericită…

  Ne-am întors la Bucureşti pe la jumătatea lui februarie. Şi chiar în acea zi ne-am mutat împreună, la mine.

  V.

  Fără să-mi dau seama, aşa cum se întâmplă întotdeauna într-o mare pasiune, m-am izolat cu desăvârşire de lume. Chiar pe acei câţiva buni prieteni îi vedeam foarte rar şi numai împreună cu Ileana. Mergeam la spectacole, mai ales la concerte, dar se crease în jurul nostru o ciudată legendă şi, deşi eram pretutindeni urmăriţi de priviri curioase, aproape nici un cunoscut nu se apropia de noi. Am aflat mai târziu, în primăvară, tot ce se spunea despre întâmplarea asta a mea prin cafenele şi cercurile pe care le frecventasem înainte. Câteva luni, la Bucureşti, nu se mai vorbise despre Tinereţea Magdalenei, ci numai despre dragostea mea. Oamenii pe care îi frecventam nu ştiau nimic despre Ileana: cine este, de unde vine, unde a trăit înainte de a mă întâlni. Cu atât mai stranie părea vraja ei, apărând uneori alături de mine, îmbrăcată întotdeauna sobru, în alb şi negru, sau în nuanţe stinse, discrete, de gris, privind în jurul ei fericită, calmă, aproape fără să vadă. Când ieşeam de la vreun spectacol, plecam întotdeauna singuri şi alegeam restaurante modeste, căutate mai ales de familii burgheze, unde nu riscam să întâlnim cunoscuţi. De altfel, Ileanei îi plăceau locurile acelea fără pretenţii, mirosind a bere proaspătă şi a chimen, şi acolo ne aşezam la masa cea mai ascunsă, ca doi îndrăgostiţi la o întâlnire tainică. Uneori, fireşte, trebuia să acceptăm anumite invitaţii, mai ales ale arhitectului în casa căruia ne cunoscusem. Eram aşezaţi departe unul de altul la masă şi ne căutam necontenit privirile. Iar în timpul dansului o urmăream, palid, în braţele partenerului, şi respiraţia nu mi se astâmpăra decât în clipa când se întorcea lângă mine. Rămâneam puţin, de câte ori erau prea mulţi invitaţi. Aveam doar o singură prietenie, o pereche de curând căsătorită, în casa cărora mergeam cu bucurie. Ileana cânta uneori, rezemată de uşă, privind vag înainte, cu braţele prinse la spate…

  Iarna a trecut repede. Luna martie a fost în acel an friguroasă, rece, întunecată. Nu mai puteam porni, în apropierea amurgului, în lungile noastre plimbări. Rămâneam în casă amândoi. De cele mai multe ori eu citeam vreun poet cu glas tare, iar ea mă asculta întinsă pe pat, cu capul răsturnat, cu ochii închişi. Ii plăceau mai ales poemele melancolice, îi plăcea mult Rilke şi Baudelaire. Dar nu mă asculta întotdeauna. Mă plimbam prin odaie, cu volumul în mână, şi dacă repetam câteodată un vers cu alt glas, adresându-i-l, o surprindeam uneori absentă. Tresărea, atunci, ca şi cum s-ar fi deşteptat din somn. Dar ea era numai furată de gânduri. Mă apropiam şi o cercetam.

  Are să ţină mult asta?… mă întreba, înfiorată.

  Mi-am dat seama că nu se gândea întotdeauna la o eventuală despărţire; asemenea gânduri cumplite le respingea cu dârzenie întreaga ei fiinţă. Dar bănuia că viaţa aceasta, trăită împreună clipă de clipă, miracolul acesta, a două făpturi necontenit prezente una pentru alta, nu va putea dura. Îşi dădea seama, zărindu-mă uneori în faţa raftului cu cărţi, că în curând mă va cuprinde vechea mea patimă şi că atunci munca mă va fura de lângă ea ceasuri şi zile întregi. Ştia că setea mea de creaţie, de scris, a fost numai adormită, că ea nu va putea fi definitiv stinsă. Se împăcase cu acest destin – despărţirea noastră pentru lungi, chinuitoare intervale – dar l-ar fi voit cât mai târziu împlinit. Câteodată îşi spunea că e imorală cu dragostea ei strivitoare, că un om nu poate trăi fără să muncească, şi mai ales un artist nu are dreptul să-şi îngroape talentul într-o dragoste fericită, şi pentru fiinţa ei cinstită îndoielile acestea erau chinuitoare. Dar