un miracol. Cum e cu putinţă să existe coapse atât de perfecte, picior atât de fraged în alungirea lui zveltă şi totuşi atât de însufleţit? îi văzusem până atunci trupul întotdeauna turbure, în penumbră. Lumina mată îl purifica acum, sorbindu-i umbrele, lăsându-i luciul sidefiu, de scoică. Şi deodată mă simţii vrăjit de melodia aceea tristă şi simplă.

  Ce este? o întrebai.

  Ileana se apropie de mine şi îngenunche lângă pat Un zâmbet depărtat îi înmuia faţa.

  Un cântec banal, spuse, mângâindu-mă. L-am învăţat la Berlin…

  L-ai mai cântat cuiva? întrebai eu în glumă.

  Ţi-l cântam ţie, aşteptându-te, îmi spuse. Aşteptându-te şi fugind de tine… Dacă ai şti cât am fugit de tine până te-am întâlnit…

  Eram mirat. Oare, într-adevăr, auzise de numele meu, citise vreo carte de-a mea şi se îndrăgostise aşa, în neştire, cum fac fetele de pension? Dar nu mai avea naivităţile unei fete. Cunoşteam acum calda ei maturitate, purificată de bovarisme, limpezită de orice vulgar şi ieftin sentimentalism. Ileana era de mult timp femeie, desăvârşită.

  De ce-ai fugit? întrebai eu, absent.

  Mă gândeam atunci câţi ani din tinereţea mea îi cheltuisem stupid, printre femei şi cărţi, trăind în aventură, la întâmplare. Dacă aş fi întâlnit-o mai devreme, înainte de „marea ei dragoste”, să o cunosc numai eu, să o fi scutit de atâtea suferinţe şi atâtea lacrimi…

  Ileana se ridică de lângă pat fără să-mi răspundă şi începu să cânte, de astă dată tare:

  Ich spür' în mir Ich fühl în dir Das gleiche wilde Blut…

  Avea o voce sfioasă şi totuşi foarte precisă, discretă, interiorizând cu un instinct uluitor emoţia. O ascultam în neştire, căci era o melodie care nu avea nimic cult în ea, nici o intenţie teoretică, şi cuprindea numai dorul tuturor oamenilor.

  Pentru cine cântai la Berlin? întrebai încă o dată, înfiorat.

  Se apropie de mine şi-mi cuprinse capul în palme.

  Ţi-am spus: pentru tine… Stam seara la fereastră, în dosul perdelei, şi cântam, aşteptându-te… Ştiam că am să te întâlnesc… Asta o ştiam de foarte multă vreme, adăugă mângâindu-mi fruntea. De când eram mică de tot şi visam feţi-frumoşi…

  Încercă să râdă, dar ghicisem că toate acestea o tulburaseră şi n-o lăsai să plece. Îi cuprinsei umerii, plecând-o mai mult spre mine.

  De unde ştiai? stăruii eu.

  Mi-a spus doica, răspunse cu simplitate. Mi-a spus că voi avea la început o dragoste mare, care mă va aduce aproape de moarte. Apoi, târziu, când voi fi crezut că sunt pentru totdeauna vindecată, voi întâlni o altă şi mai mare dragoste şi atunci voi fi fericită, foarte fericită…

  Se opri deodată, silindu-se să-şi păstreze zâmbetul. Simţii o mare nelinişte şi mă duru din nou setea mea de a şti, de a cunoaşte tot ce ascundea trecutul ei, sufletul ei.

  Şi ce ţi-a mai spus? întrebai din nou, silind-o să mă privească în ochi.

  Să mă feresc de dragostea asta, să mă feresc de tine…

  Aşteptai câteva clipe, uimit. Apoi întrebai, stăpânindu-mă anevoie:

  Dar de ce, de ce?

  Pentru că va fi prea mare…

  Nu mai putu să continue. Izbucni în plâns şi-şi ascunse capul la pieptul meu. Încercai s-o mângâi, uluit, dar ea îmi strângea în neştire umerii, braţele.

  Să nu mă laşi singură, şopti din nou. Să nu mai mă laşi singură…

  Am avut atunci sentimentul că o ameninţă o primejdie foarte apropiată şi nu are curajul să mi-o mărturisească; poate o mare greşeală, poate un şantaj…

  Dar ce s-a întâmplat? stăruii eu. De ce nu-mi spui? Ţi-e teamă de cineva?

  Nu, de nimeni, murmură ea, încercând să se stăpânească.

  Apoi, după câteva clipe, îşi cuprinse tâmplele în mâini şi zâmbi.

  Mi-am pierdut firea, aşa, deodată…

  Ştiu de ce-ai plâns, îi spusei eu, silindu-mă să par cât mai bine dispus. Doica aceea ţi-a prezis că te voi înşela sau te voi părăsi…

  Nu, scutură ea fruntea. Mi-a prezis că am să mor…

  Nu ştiu de ce m-au cutremurat cuvintele acelea rostite cu un glas mat, pe care nu i-l cunoscusem până atunci. Dar m-am silit să nu mă las influenţat de asemenea naivităţi şi am râs.

  Eu nu sunt superstiţios, îi spusei sărutându-i mâna. Doar dacă nu se va întâmpla să murim împreună, unul în braţele altuia…

  Mă privi zâmbind, şi inteligenţa ei caldă, discretă, îi lumină deodată ochii.

  Nu, dacă am să mor din dragostea asta, am să mor singură…

  Dar n-ai să mori! strigai eu încruntat.

  Am să mă rog mult de tine, şi poate ai să te înduri; şi atunci n-ai să mă laşi să mor, adăugă ea, apropiindu-se.

  Apoi îmi cuprinse buzele cu gura ei şi nu mă mai lăsă să spun vreun cuvânt…

  Puţin timp după aceea am plecat amândoi la Predeal. Legătura noastră, mi se spusese, ajunsese cunoscută de toată lumea, dar lucrul acesta mă interesa foarte puţin. De altfel, viaţa mi-o schimbasem încă din primele zile. Nu mă mai întâlneam cu vechii prieteni, nu mai frecventam cercurile camarazilor mei şi nu mai ieşeam decât însoţit de Ileana, în lungile noastre plimbări la Şosea, pe bulevarde, la Cotroceni. Cum nu sunt prea sărac şi cum n-am scris niciodată ca să-mi pot duce viaţa, inactivitatea mea, chiar dacă s-ar fi prelungit, nu mă ameninţa în nici un fel. Începusem, când am întâlnit-o pe Ileana, o mare nuvelă; a rămas în sertar nesfârşită. Pentru că, evident, după ce am cunoscut-o pe ea, n-am mai putut scrie ca înainte. Chiar Tinereţea Magdalenei mi se părea acum naivă, deşi îi plăcuse mult Ileanei. Dar, întâlnind-o pe ea, nu mai mă ispitea scrisul.

  Lunile acelea de iarnă au fost o lungă euforie. La Predeal, Ileana m-a ajutat să descopăr voluptatea fără seamăn a schiului, şi parcă în nici un alt joc nu regăseam atâta libertate a trupului, o atât de elixirantă autonomie. Trăiam totuşi şi acolo, în plin sezon al sporturilor