plec; de ce nu se zvârlise la picioarele mele, să-mi îmbrăţişeze genunchii, să mă implore s-o iau cu mine, măcar până în oraşul în care mă duceam, şi acolo s-o închid într-o odaie de hotel, neştiută de nimeni, şi să mă zărească numai pe stradă, să mă ştie aproape de ea?… Nu-mi mărturisise totuşi nimic; doar faţa i s-a îngândurat, voalată de o mare şi discretă tristeţe, când i-am spus că voi lipsi câteva zile. Nu mă rugase decât în gândurile ei, arse, mistuite. Mi-a mărturisit însă cât de mult se chinuise, pentru că nu avusese în acea zi curajul de a cere, nu avusese curajul femeii care se zbate, dezlănţuită să-şi apere iubitul, să şi-l păstreze…

  Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură – însângerată şi nesăţioasă – gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă – voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare. În puţinele clipe de luciditate, când mă trezeam, îmi dădeam seama că ursita nu-mi alesese numai un anumit suflet pe care trebuia să-l iubesc, ci alesese şi un anumit trup, pe care numai patima mea îl putea frânge. Toate cunoaşterile trupeşti de până atunci mi s-au părut un simplu şi nevinovat joc, o gratuită voluptate. Ileana se născuse numai şi numai pentru mine. Am avut atunci revelaţia adevăratului înţeles al strigătului: a mea – al meu! Posesiunea, cât ar fi ea de perfectă, nu înseamnă aproape nimic. Cel care a spus: amorul e o chestiune de epidermă se referea, fără îndoială, la aceste cunoaşteri inferioare ale trupului, la faptul că o posesiune e posibilă numai în anumite condiţiuni fizice şi pentru anumite exemplare umane. Dar trupul poate revela mai mult. Dincolo de voluptate, dincolo de rut, este cu putinţă o regăsire desăvârşită în îmbrăţişare, ca şi cum ai cuprinde – pentru întâia oară – o altă parte din tine, care te „încheie”, te completează, revelându-ţi altă experienţă a lumii, îmbogăţită cu alte, noi dimensiuni…

  Îmi dau seama cât de turbure spun toate lucrurile acestea, deşi am încercat să le limpezesc şi să le adâncesc în carte. Am scris mai ales pentru a preciza sensul acesta, înfricoşător, al unirii. Pentru că revelaţia unirii desăvârşite aceasta e: te regăseşti pe tine în clipa când te pierzi. Dar nu-ţi regăseşti experienţa ta cotidiană, profilul tău spiritual, aşa cum se desenează în lumina tare a zilei, ci te simţi fiinţă desăvârşită, totală, liberă. Este straniu că ultimele nuanţe ale pronumelui posesiv au dispărut în clipa când trupul pe care-l cunoşteam mi se descoperea ca fiind al meu, că Ileana aceasta, răpită de marea taină a nunţii, trupul acesta, luminat de un singur zâmbet umed, este al meu. Şi totuşi, cât e de vagă formula aceasta: al meu, a mea!… De fapt, cunoaşterea desăvârşită a trupului Ileanei nu-mi revela ceva pe care îl posedam, ceva care îmi aparţinea, ci îmi revela propria mea fiinţă, făptura mea minunată, perfectă şi liberă. În clipele acelea fulgerate, un mare Om – cosmic şi viu – creştea din taina şi cu trupul Ileanei.

  Şi cu toate acestea, cât de prost mă exprim, cât e de greu să mărturisesc precis întâlnirea! Vorbesc mereu de trupul Ileanei, ca şi când l-aş mai fi simţit, întreg, ca şi cum as mai fi fost conştient că-l strâng în braţe, înfometat. Dar simţurile mele erau atunci altele; nu mai cuprindeau volume şi linii, nu mai recepţionau senzaţii şi emoţii, ci parcă toate se topiseră împreună într-o singură inimă de foc şi, căzut din raptul acela suprem, nu mai intuiam decât o prezenţă, din care nu mă puteam smulge… Cât de luminoasă îmi apărea atunci moartea!… Simţeam că suntem foarte aproape de ea, iar făptura aceea cosmică şi liberă, născută din îmbrăţişare, este, ea însăşi, moartea noastră, şi ea nu poate fiinţa decât printr-o totală abandonare a cărnii, printr-o definitivă ieşire din noi… De ce n-aveam curajul să rămânem pentru totdeauna împreună, legaţi într-un singur trup cosmic? Nu mă gândisem până atunci la supravieţuirea sufletului, socotindu-mă apt numai pentru relaţii concrete. Dar am ştiut de atunci că nici un om n-ar putea supravieţui aşa cum este, rupt în două, singur. Viaţa are sfârşit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine, desăvârşita integrare, unirea aceea de neînţeles pentru experienţa şi mintea omenească, ştie că de la un anumit nivel viaţa nu mai are sfârşit, că omul moare pentru că e singur, e despărţit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrăţişare se regăseşte pe sine într-o fiinţă cosmică, autonomă şi eternă…

  Nu fac deloc filosofie. Termenii aceştia teoretici i-am împrumutat mai târziu. La început, revelaţia nunţii şi a morţii am avut-o înspăimântător de concret, căci rămâneam amândoi fără simţire, vreme îndelungată, uniţi chiar atunci când trupurile noastre zăceau inerte, sfărâmate de o beatitudine care nu mai era a lor şi pe care nu o puteam păstra decât într-o istovire supremă, în moarte…

  Ne-am trezit foarte târziu, în noapte, ca şi cum ne-am fi întors dintr-un somn lung, pe alt tărâm. Ne-am strâns speriaţi în braţe şi ne căutam privirile, parcă am fi fost legaţi amândoi prin destăinuirea unui mare secret, cu neputinţă de comunicat altor oameni. Ce naive ni s-au părut atunci precauţiile noastre de a nu se afla că ne iubim, că suntem amanţi! Secretul care ne lega acum era singurul înspăimântător; taina care se desăvârşise prin unirea noastră era cu adevărat de nepăruns pentru ceilalţi oameni…

  Ea s-a coborât cea dintâi din pat, goală, şi, după ce a făcut câţiva paşi şovăitori prin odaie, a aprins lampa şi a început să fredoneze melodia pe care mi-ai amintit-o astăseară. O priveam cum umblă, şi fiecare mişcare a trupului ei alb până la transparenţă mi se părea