În braţele mele era neobişnuit de uşoară. Am simţit doar atât: că plânge, înecată de un plâns de mare deznădejde, ca şi cum totul s-ar fi scufundat fără scăpare…

  Şi totuşi, o auzeam cum mă strigă, cum mă mângâie.

  Iubitul meu, îmi spunea, iubitul meu…

  … Când m-am ridicat să sting lampa, am avut sentimentul că totul s-a schimbat, definitiv. Şi am înţeles că viaţa a pornit năvalnică, pe căi demente, că orice se poate de acum întâmpla, în orice clipă, şi că totul va părea firesc, ca un destin absurd care se împlineşte…

  IV.

  Târziu, în noaptea aceea, am plecat acasă. Ceasurile vaste, când trupurile noastre s-au recunoscut, ca după o lungă, blestemată despărţire, zdrobiseră orice luciditate, orice rezistenţă. Voiam totuşi să plec, mai mult pentru Ileana. Mi-ar fi fost penibil să cobor de la ea dimineaţa, în lumina puternică de zi, nebărbierit, întâlnind poate vecini bănuitori pe scări. Am ştiut apoi că toate acestea îi erau, ei, indiferente, dar atunci, în cea dintâi noapte, n-a avut putere să se împotrivească. Am luat prima maşină pe care am zărit-o. Acasă, m-am luptat mult cu somnul. Am adormit ameţit, bolnav…

  Şi apoi, de a doua zi, a început ceasul patetic şi plenar al dragostei. N-am mai încercat şi nici n-am mai simţit de atunci nevoia să scap din încântarea aceasta care mă vrăjise. Fiinţa mea întreagă era înecată. Tot ce crezusem, mai înainte, despre dragoste, despre voluptate, despre libertate se dovedea acum pueril, superficial, aproape vulgar. Toate femeile întâlnite până atunci le uitasem; micile lor pasiuni, micile lor demenţe, mediocrele lor jertfe mi se păreau ridicole. Mi-ar fi fost peste putinţă de închipuit, mai înainte de a o fi cunoscut şi iubit pe Ileana, că omul se poate uni atât de desăvârşit, că dragostea poate împlini într-atât fiinţa. Prezenţa aceea, de care mă temusem atât, pe care o ştiam macerată ca piatra iadului, prezenţa femeii iubite – care este, pentru orice bărbat, demonie, dezagregare, risipire – am simţit-o, de astă dată, ca o împlinire îngerească a fiinţei mele…

  Mi-am dat seama de asta după câteva zile, când, invitat de o familie de vechi prieteni în Moldova, am plecat într-o sâmbătă seara, hotărât să mă întorc la mijlocul săptămânii. In tren am călătorit cu gândul la ea. Mă mângâia doar nădejdea că-mi voi întâlni repede prietenii şi le voi putea vorbi de ea. Nici nu-mi trecea prin minte că aş putea fi indiscret sau inoportun cu mărturisirile mele. De fapt, ştiam că n-am să le povestesc cu de-amănuntul întâlnirea şi dragostea noastră; simţeam însă că am să vorbesc de Ileana vorbind despre atâtea lucruri pe care i le spusesem întâi ei, citându-i părerile, zugrăvind-o pe ea, lăudând-o fără să-i spun numele. Într-adevăr, aşa s-a şi întâmplat. N-am vorbit decât despre ea…

  Dar nu asta mi-a dovedit cât de mult o iubeam şi cât de urgentă era prezenţa ei întregii mele vieţi; ci nerăbdarea mea, numai după 24 de ore după ce o părăsisem, îngândurată, în prag. Noaptea aceea, petrecută departe de ea, a fost chinuitoare. Am fumat mult, privind în neştire tavanul, şi, de câte ori imaginea ei îmi răsărea în minte, tresăream încordat. Plecarea mea, tocmai acum, la începutul dragostei noastre, mi se părea absurdă, criminală. Mă învinuiam că n-am avut destulă tărie să-mi refuz prietenii, deşi invitaţia o acceptasem înainte de sărbători…

  A doua zi nu-mi găseam locul, şi nimic din tot ce se petrecea în jurul meu nu mă interesa. Am pretextat o bruscă indispoziţie şi am plecat cu primul tren… N-aş fi crezut că tot ce citisem prin cărţi şi tot ce auzeam în povestiri despre nerăbdarea frenetică pe care o au unii îndrăgostiţi în călătorie, când se apropie de gara iubitei, poate fi totuşi reală. Cu mulţi kilometri înainte de a ajunge trenul în Bucureşti, ieşisem cu valiza pe coridor. Parcă minutele se scurgeau mai încet acum. Şi clipele acestea din urmă mi se păreau de o excepţională însemnătate. Acum simţeam, într-adevăr, cât de încet curge timpul, cât este de cumplit să aştepţi să treacă timpul.

  Am oprit o maşină din faţa Gării de Nord şi am dat şoferului adresa Ilenei. Am urcat la ea aşa cum eram, cu valiza în mână, cu o carte sub braţ. Mi se opreau bătăile inimii numai la gândul că s-ar fi putut întâmpla să nu o găsesc acasă. Am sunat nervos, scurt. Câteva clipe de panică. Şi apoi am văzut-o deodată în faţa mea. Deschisese uşa fără să bănuiască măcar că m-ar fi putut întâlni acolo, în prag. Era îmbrăcată cu nelipsita ei bluză gris, cu cravată neagră. Am avut vreme, o clipă, să-i văd faţa: obosită, răvăşită, cu ochii absenţi, rătăciţi. Apoi, privirile i s-au aprins de o lumină nefirească şi gura i s-a întredeschis, fără suflare. M-a cuprins, atârnându-se de mine, ca şi cum m-ar fi regăsit după o lungă, deznădăjduită despărţire. Am purtat-o, înăbuşită, în cameră.

  Să nu mai mă laşi singură, iubitule, se tânguia, să nu mai mă laşi…

  Absenţa mea o năruise. Nu mai găsea nicăieri nici un sprijin. Rămăsese aproape două zile în casă, mulţumindu-se cu câteva ceaiuri, petrecând tot timpul la fereastră, cu fruntea lipită de geam, aşteptându-mă. Am ghicit mai mult din şoaptele ei gemute ce cumplite insomnii îndurase, cu capul înfundat în perna pe care, până atunci, mă odihneam eu. Nu putea crede că voi pleca. În timp ce eu îi vorbeam despre prietenii mei, spunându-i de ce trebuie neapărat să petrec câteva zile în casa lor, Ileana se ruga în gând, implorând un miracol care să mă ţină acolo, lângă ea. Câteva clipe după îmbrăţişarea din prag, după ce a închis uşa, nu şi-a dat seama că, într-adevăr, rămăsese singură. Credea încă într-o minune; credea că mă voi întoarce după câteva ceasuri şi vom petrece noaptea aceea împreună. Când s-a întunecat de-a binelea şi şi-a dat seama că a rămas singură, a copleşit-o deznădejdea. O chinuia gândul că mă lăsase, de bunăvoie, să