Rareori cred că se degradează mai penibil un bărbat ca într-o criză absurdă de gelozie. Fiecare dintre noi am cunoscut, fireşte, chinurile acestea fără sens, alimentate până la extenuarea finală de cea mai dezlănţuită şi desfrânată imaginaţie. Dar pentru mine, chinurile erau şi mai mari; îmi mărturisise, atunci când încă nu fusese a mea, că iubise un bărbat, care fusese „marea, unica ei dragoste”. Iar, pe de altă parte, nu ştiam nimic despre amantul acesta de taină, care mă precedase. Nu-l puteam judeca, nu-l puteam nici măcar identifica într-o anumită grupă de bărbaţi: blond, înalt, tânăr, inteligent etc. Ajungeam uneori să bănuiesc pe toţi cunoscuţii ei. Mă întrebam ce şanse ar putea avea să fie acesta sau acela. Nici măcar nu-mi dădeam seama ce stupid eram: căci Ileana îmi mărturisise că plecase din ţară şi lipsise câţiva ani, ca să nu-l mai întâlnească, iar eu credeam că acest amant necunoscut ar putea fi una din acele cunoştinţe şterse din Bucureşti… Dacă aş fi avut mai mult curaj, aş fi întrebat pe una din cunoştinţele ei; dar îmi era ruşine. Nu ştiu de ce mă temeam totuşi că întrebarea mea mă va face definitiv ridicol. Şi atunci, uneori, când eram împreună cu Ileana şi cu câţiva prieteni, mă prefăceam faţă de ei că ştiu, că am aflat, şi spuneam:

  Nădăjduiesc că şi voi sunteţi convinşi că Ileana a ales mai bine de data aceasta…

  Îi priveam repede, pe furiş, pe toţi, să văd ce fac. Ileana zâmbea stins şi-şi pleca fruntea. Ceilalţi ne priveau stânjeniţi pe amândoi. Ori nu prea ştiau bine despre ce e vorba, ori se prefăceau cu un talent desăvârşit…

  Din fericire, crizele acestea de gelozie dementă durau puţin. Eram destul de tare ca să mă controlez de cele mai multe ori. Iar în restul timpului, dragostea mă stăpânea în întregime…

  În seara aceea, însă, îndată ce şi-a mărturisit marea ei dragoste trecută, Ileana s-a schimbat din nou: a început să semene cu cea pe care o cunoscusem la început, ca şi cum până atunci ar fi fost neliniştită şi turburată de o preocupare streină ei. Mi-a amintit din nou că uitasem cu atâta uşurinţă făgăduiala de a-i aduce cartea. M-a întrebat apoi dacă, într-adevăr, scriitorii de romane povestesc întotdeauna propriile lor experienţe şi în ce măsură o femeie pe care au iubit-o se poate transforma în eroina unei cărţi. Încerca, în orice chip, să abată discuţia într-un domeniu neprimejdios, cel al faptelor neutre. Începusem să mă dezmeticesc şi mă bucuram că găsesc – ceea ce mi se întâmplase până atunci atât de rar – o femeie inteligentă, cunoscând totuşi viaţa, cu care as putea sta de vorbă despre arta şi tehnica scrisului. Atmosfera devenise camaraderească, aproape un început de prietenie. Nici nu ştiu cum a trecut timpul până aproape de opt.

  Am rugat-o atunci, prinzând deodată curaj, să ieşim împreună în oraş. Poate mergem la un cinematograf şi apoi cinăm împreună. A primit bucuroasă; nu prea avea prieteni în Bucureşti şi ieşea foarte rar serile.

  Dar ştii, adăugă ea, zâmbind, nemţeşte…

  M-a uimit tonul degajat, sigur, al acestei observaţii. Oare ea într-adevăr crezuse că primejdia fusese definitiv înlăturată şi că am putea deveni, atât de repede şi atât de sigur, prieteni? Camaraderia între un bărbat şi o femeie tânără este posibilă numai dacă amândoi sunt foarte inteligenţi sau dacă amândoi iubesc. Altminteri, este o simplă tovărăşie mai mult sau mai puţin insipidă, foarte puţin interesantă sufleteşte, sau o etapă preliminarie unei legături tot atât de puţin interesante. Iar prietenia între un bărbat şi o femeie tânără este, de asemenea, un mare cuvânt, cu majusculă, dacă nu e alimentată de inteligenţă şi susţinută de dragostea pe care fiecare din ei o poartă unei alte persoane. Tovărăşiile acelea agreabile şi impure pe care le numim prietenii se rezumă de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidenţe şi la o caldă familiaritate; mai sus nu răzbat…

  Ileana m-a rugat să aştept câteva minute până se îmbracă. A strâns ceştile de ceai şi a trecut alături. Când am rămas singur, m-a covârşit o mare linişte. M-am întins pe sofa, ca şi când aş fi cunoscut de mult încăperea aceasta şi mi-ar fi fost îngăduit orice gest familiar. Am privit lampa din tavan; în acea clipă mi-am adus aminte că, exact cu o seară mai înainte, cuprinsesem mâna Ileanei şi cunoscusem turburarea aceea atât de stranie. Am sărit brusc în picioare, emoţionat. Dacă, îmbrăcându-se de oraş, îşi va pune din nou voaleta aceea care îi schimbă atât de curios faţa? Inima începu să-mi bată. Pentru prima oară de când o cunoscusem eram nervos, emoţionat, nerăbdător ca la o întâlnire de dragoste.

  Nu ştiu cât timp am aşteptat acolo, apropiat de fereastră, privind în neştire ceaţa însângerată a unei reclame luminoase. Am auzit uşa deschizându-se. O clipă, mi-a fost teamă să mă întorc. Dacă, într-adevăr, lucrurile se vor întâmpla totuşi aşa,?… Am privit-o, şi inima parcă îşi opri o clipă bătaia; nu-şi pusese încă haina de blană, nici voaletă, dar purta bluza în care o văzusem cu o seară mai înainte. Se fardase foarte uşor, şi am simţit iarăşi, cumplit, parfumul ei. M-am apropiat şovăind. Cred că m-a observat şi ea, căci s-a oprit. I-am luat mâinile încet, rugător, şi ea nu s-a împotrivit. Şi-a retras doar, palidă, capul, privindu-mă drept în ochi.

  Nu se mai poate, am bâlbâit eu. Iartă-mă… Nu se mai poate…

  Eram cu desăvârşire năuc. Am prins-o în braţe, de astă dată strivitor, sălbatic, şi i-am căutat gura. A încercat să se apere şi trupul ei s-a zbătut o clipă înfiorat, apoi mi-a cuprins umerii şi mi-a primit sărutarea înnebunită. Nu i-am mai dat drumul din braţe. Când şi-a descleştat buzele din cuprinderea aceea de foc, mi-a şoptit caldă:

  Gândeşte-te bine ce