Mavrodin spuse ultimele cuvinte foarte încet. Se ridică apoi brusc din chaise-longue şi se îndreptă spre camera lui.

  A început să mi se facă frig, spuse din parg.

  Hasnaş păstra aceeaşi aromită tăcere, fumând. Ridică doar capul, când celălalt se întoarse cu o haină pe umeri, şi-l privi nerăbdător, mirat.

  … Mi-a deschis foarte repede. Am avut impresia că mă aştepta, că aşteptase, acolo, lângă uşă. Era îmbrăcată într-o rochie simplă, de casă, cu mâneci lungi şi cu un guler enorm, de catifea. Mi-a zâmbit, întinzându-mi emoţionată mâna. I-am sărutat-o foarte corect, înclinându-mă mult în faţa ei. Niciunul din noi nu spusese nici o vorbă. Mi-am scos încet paltonul şi am intrat. O cameră mare, lungă, cu fereastra spre bulevard. Se vedeau bine reclamele luminate şi se auzea zvonul surd al tramvaielor. M-am dus repede la fereastră – cum fac, de altfel, în orice odaie streină în care intru – şi am privit în jos. Zăpada părea mai murdară de aci, aşa cum se amestecau luminile şi farurile automobilelor. Apoi m-am întors şi am cercetat mai bine odaia. O etajeră neagră, cu cărţi, cele mai multe nemţeşti. Câteva covoare scumpe, divanul foarte sobru, dintr-un lemn vişiniu. Pe pereţi, mai multe gravuri şi desene. M-a impresionat nespus puritatea aproape nefeminină a odăii. Voiam să-i spun: „Ce frumos e…”, când o auzii pe ea, mustrându-mă în glumă:

  Sunt sigură că ai uitat să-mi aduci cartea…

  Am avut impresia că-mi aminteşte de o făgăduială făcută cu mult înainte, înecată de alte întâmplări şi sentimente. Mi-am cerut iertare. Conversaţia începea să se înfiripeze, şovăind. Parcă ne feream amândoi să nu alunecăm într-un subiect care ne-ar fi amintit de îmbrăţişarea din noaptea precedentă. Cât timp a pregătit ceaiul, izbuteam într-un chip firesc să nu ne privim în ochi. De altfel, în odaie nu ardea decât o lampă sfioasă şi, în penumbra aceea, privirile ni se întâlneau uneori fără să se întrepătrundă. Când mi-a aşezat ceaşca şi farfuria cu biscuiţi pe un taburet, lângă scaunul meu, s-a apropiat de uşă, a aprins o lampă mai puternică, de tavan, şi şi-a căutat loc pe divan, destul de departe.

  De-abia atunci am văzut cât era de obosită. Fără îndoială că nu dormise o bună parte din noapte. Cearcănele i se adânciseră şi faţa îi era uluitor de palidă. Şi, cu toate acestea, nu ştiu de ce mi se părea atât de ispititoare, atât de caldă oboseala aceasta a figurii contrastând cu precizia nervoasă a gesturilor, cu mişcările zvâcnite şi elegante pe care le nutreşte întotdeauna o lungă insomnie.

  Îţi mulţumesc, vorbi deodată, privindu-şi mâinile. Îţi mulţumesc că mi-ai ascultat atât de frumos rugămintea azi-noapte…

  Probabil că o cercetam cu oarecare nelinişte, şi obrajii mi se îmbujoraseră, pentru că, ridicând ochii şi întâlnindu-mă, cum stam acolo, pe scaun, cu ceaşca de ceai în mână, faţa ei întreagă se destinse într-un zâmbet de uimită ironie şi milă.

  Nu-ţi fie teamă, continuă ea cu un glas schimbat, mai precis. Înţeleg foarte bine la ce te poţi gândi şi de ce ţi-e teamă mai ales. Vreau numai să te asigur că ai să găseşti în mine un aliat… (Aici încercă să râdă.) Şi vreau mai ales să-ţi spun că eu de-abia m-am vindecat de o mare, unică dragoste şi că mă simt mai bine aşa cum sunt acum. Mult mai bine, adăugă după o scurtă pauză. Cred că mi-ar fi foarte greu să mai iubesc vreodată, dacă nu de-a dreptul imposibil. Nădejdea asta mă ajută mult. Fără ea mi s-ar părea prea aspră viaţa… E mult mai bine aşa…

  Întinse braţele, cuprinzând odaia, pe mine, cuprinzând poate întregul oraş. Făcui o mişcare de nerăbdare şi aşezai ceaşca pe tavă. Ea îmi urmări gesturile mirată, cu oarecare teamă.

  … Iar orice altceva e peste putinţă, adăugă ea repede, ca şi cum ar fi încercat să se apere.

  Nu ştiu ce i-am răspuns. Mă simţeam foarte prost, încurcat. Şi simţeam, în acelaşi timp, o completă dezamăgire, o mare umilinţă. Vorbise cu atâta sinceritate de marea, unica ei dragoste. Îmi amintii emoţiile neobişnuite ale întâlnirii noastre: nu preţuiau nimic, nu însemnau nimic pentru ea. Ea iubise, cândva: „o mare, unică dragoste”. Cuvintele acestea le păstram vii în auz; şi mă umileau, mă deprimau.

  Bănuiesc să foarte multe femei din câte întâlneşti, începu ea deodată, îţi vorbesc despre pasiunile lor cu nădejdea nemărturisită că ai să le foloseşti în vreun roman de-al dumitale. Ar fi ridicol să-ţi povestesc şi eu o nouă intrigă… (Zâmbi foarte încurcată; îşi mângâia necontenit mâinile, privindu-le.) Am vrut să-ţi spun doar atât: că am iubit cu adevărat… Şi acum hai să vorbim despre altceva…

  Cât aveau să mă chinuie pe mine, mai târziu, aceste câteva cuvinte! N-am ştiut niciodată mai mult despre marea ei pasiune. N-am ştiut nici cine a fost iubitul ei, dacă mai trăieşte, dacă l-a mai întâlnit vreodată, dacă a fost frumos, tânăr, bătrân, bogat. N-am mai aflat nimic. Şi izbucnirile mele de gelozie de mai târziu erau cu atât mai cumplite, cu cât îmi dădeam seama că, dacă în acea zi de 8 ianuarie, la prima noastră întâlnire, m-aş fi arătat mai camarad şi mai calm, poate că Ileana mi-ar fi povestit tot. Poate că simţea nevoia să spună, să se mărturisească. Târziu m-am convins că păstrează foarte puţine lucruri secrete, numai pentru ea, din câte ştiu. Îmi spuneam mereu că fusese în putinţa mea să ştiu, să aflu, să pătrund în zona aceea pe care şi-a apărat-o cu o încăpăţânare aproape dementă. De multe ori m-am prefăcut naiv, întrebând-o ca din întâmplare:

  Ŕ-propos, cum îl chema pe iubitul tău?

  Sau:

  Cred că domnul acela, cine o fi fost el, ţi-a atras atenţia…

  Nu izbuteam însă să aflu nimic. Zâmbea tristă, umilită, sau îmi căuta mâna şi mi-o săruta, sau începea să râdă, lăsându-mă să bănuiesc că mi-a surprins mica mea stratagemă. Am înţeles târziu că de la ea nu