la care nu se mai putea adăuga nimic, care nu mai simţea nevoia de nimic. Când am ajuns acasă totuşi, am simţit brusc o mare oboseală. Am aprins o ţigară şi am încercat să citesc ceva, ca să-mi stârnesc gândurile. N-am izbutit să înţeleg nici o jumătate de pagină. Oboseala se transforma pe nesimţite într-un început de panică. Parcă îmi era ciudă de tot ce făcusem. Eram indignat de gestul ultim, de sărutarea aceea care m-ar putea atrage în cine ştie ce întâmplări nedorite; stupiditatea fugii aceleia de licean, fără să mă uit înapoi… Asta a fost ultima mea rezistenţă; ca şi cum fiinţa mea întreagă încerca, într-un suprem efort, să scape de sub farmec.

  Înainte de a stinge lampa, m-am uitat la ceas: trei fără un sfert. În odaie se făcuse frig. Am privit totuşi, cu o licărire de bucurie, biroul de alături, fotoliul în care citeam tolănit poeţii mei favoriţi, masa simplă pe care stam aplecat nopţile, în fermecată singurătate. Toate acestea existau încă, erau reale, erau aici, la îndemâna mea, gata să mă ajute, să mă apere. Un singur gest de voinţă, şi totul ar fi fost ca la început… Bucureştiul e plin de femei frumoase. Sunt atâtea care nu-ţi cer mai mult decât două ceasuri din zi şi nu te farmecă, nu te smulg din tine, nu te îneacă. Viaţa mea se scursese până atunci fără drame, fără zguduiri prea mari. Întâmplări, aventuri, călătorii, vacanţe cu prieteni şi prietene, amante cu pasiuni efemere, fără toxine… O viaţă de muncă, voluptăţi şi mare, bărbătească libertate. Toate acestea le puteam pierde, toate acestea s-ar fi putut rătăci de mine, s-ar fi putut sfărâma în bucăţi. Trăisem de mai multe ori, în ultimii ani, panica aceasta a unei dragoste hotărâtoare, ucigătoare. Dar nici o pasiune nu izbutise să mă piardă. Mă trezeam întotdeauna la timp. Am avut o clipă sentimentul, când am stins lumina, că lucrurile nu sunt încă definitiv pierdute. Era încă timp…

  A doua zi m-am deşteptat târziu, pe la amiază. Era o lumină albă, orbitoare, afară. Mi s-a părut atunci ridicolă şi neîntemeiată spaima din noaptea trecută. Iată, îmi spuneam, toate lucrurile sunt la fel ca şi până acum: soare, ger, camerele bine încălzite, cărţile la locul lor… Aveam o poftă nebună de a ieşi din casă, de a întâlni oameni, de a împărtăşi cuiva bucuria aceasta simplă şi neaşteptată. Luam de obicei mesele de prânz într-o pensiune vecină. Dar în ziua aceea aş fi vrut să prânzesc într-un restaurant, să văd feţele de masă albe, strălucitoare, să simt în jurul meu oameni intrând şi venind ca într-o gară. Nădăjduiam, fireşte, că voi întâlni prieteni. Am pornit spre un restaurant din centru. Gerul crescuse, purificându-se parcă şi mai mult. Străzile erau însufleţite. Staţiile de tramvaie erau îmbulzite cu copii de şcoală. Am intrat la „Continental” şi m-am aşezat la o masă din fund. Era încă devreme şi nu se ocupaseră decât câteva mese. Nici un prieten. Doar câţiva cunoscuţi, pe care i-am salutat cu o neobişnuită căldură. Îmi era foame şi am ales cu grijă felurile de mâncare. In mai puţin de un ceas, restaurantul se umpluse până la ultimul loc. Îmi aprinsei ţigara cu oarecare tristeţe. Timpul trecea încet. Rămăsesem tot singur la masă…

  Am plecat pe la trei jumătate, neştiind ce am să fac, odată ajuns în stradă. Am ieşit în Calea Victoriei şi mi s-a părut pustie, murdară. Am luat-o agale spre Poştă, fără nici un chef. M-am oprit în faţa unui chioşc cu ziare, ca să privesc câteva magazine ilustrate. Parcă ar fi fost una din acele zile triste din mijlocul sărbătorilor Crăciunului, când oraşul întreg se cufundă într-o sfâşietoare tăcere. În dreptul Cercului Militar am luat-o pe bulevard, îndreptându-mă spre Cişmigiu. După-amiaza începea să mă apese, tot mai cumplită. Parcă mi-era şi mie teamă de amurgul care se apropia. Coperişurile începeau să strălucească. Am luptat cu melancolia vreo jumătate de ceas; până ce, în cele din urmă, m-am predat tristeţei aceleia crepusculare a iernilor marilor oraşe. În asemenea ceasuri, de obicei, nu ieşeam niciodată din casă singur. Uneori petreceam după-amiezile de iarnă la Şosea, plimbându-mă voiniceşte pe jos cu un prieten sau o prietenă. Marşurile acelea pe zăpadă, întoarcerile în oraş cu cele dintâi lumini care se aprindeau le făceam aproape întotdeauna într-o tovărăşie bine aleasă. Nu pot suporta, singur, apusurile de soare, decât afară din oraşe sau, în orice caz, într-un oraş necunoscut. Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie…

  De câte ori, mai târziu, n-am coborât noi doi bulevardele vechi, cu roşcovi şi castani, îndreptându-ne, strânşi unul într-altul, spre Cotroceni!… Ceasul acela copleşitor nu ne surprindea aproape niciodată în casă…

  Am trecut prin Cişmigiu, şi veselia însufleţită a patinatorilor mi-a risipit, pentru câteva clipe, melancolia. Dar nu puteam rămâne acolo înţepenit cu mâinile în buzunarele paltonului, privind. Am pornit pe o alee singuratică. Undeva, nelămurit, în faţa mea, se aprindeau felinarele. Parcă începea să se pogoare o ceaţă uşoară, transparentă, prinsă ca o pânză de păianjen între arbori. Am grăbit pasul, ca şi cum aş fi aşteptat să primesc de undeva o dezlegare, să mi se arate un semn, ca să mă pot hotărî. Eram, de altfel, hotărât mai dinainte să mă duc la Ileana, dar nu ştiu ce mă făcea să întârziez, spunându-mi că poate este încă prea devreme, că e încă prea multă lumină afară. Dar seara s-a coborât repede, şi cred că, dacă aş fi umblat câtva timp cu ochii închişi, i-aş fi deschis în boarea aceea albastră a serii. Aici, în parc, printre pomi, se întuneca mai degrabă.

  M-am oprit deodată, foarte emoţionat. Aproape că mi se bătea inima. Auzeam ceasul de la Catedrala Sfântul Iosif. Am numărat cu încordare: cinci lovituri. Parcă toată neliniştea şi melancolia s-au risipit într-o singură clipă. Am ieşit repede din parc şi m-am suit în