ora cinci? Dar poate tot ce spun acum e absurd; poate chiar dacă m-aş fi trezit atunci pe stradă, ar fi fost deja prea târziu. Nu mai puteam fugi. O întâlnisem, şi asta era de ajuns…

  A trecut, probabil, destul de puţin; căci orgoliul meu n-a izbutit să mă întunece. Ileana s-a scuturat, leneşă, apropiindu-se iar de mine, foarte încet, ca şi cum s-ar fi trezit.

  Iartă-mă, şopti ea, continuând să privească vag pe deasupra zăpezii.

  Nu ştiu de ce nădăjduiam că va mai spune ceva, că va încerca să se explice. Dar a tăcut iarăşi. Ajunsesem acum în bulevardul Take Ionescu, şi lumina becurilor mi se păru crispantă; parcă s-ar fi luptat sălbatic cu albeaţa zăpezii. Am avut sentimentul că ajung într-o zonă nouă, unde intimitatea noastră devenea mai precisă din cauza trecătorilor, a maşinilor, a reclamelor colorate. Toată viaţa aceasta din afara noastră ne apropia parcă mai mult. Drumul pe care-l făcusem pe străzile slab luminate căpăta acum un sens secret, ca şi cum ne-am fi întors dintr-o plimbare intimă, unde ne-am fi putut săruta în voie şi ne-am fi putut şopti cuvinte de dragoste.

  Unde stai? îndrăznii eu s-o întreb.

  Îmi numi un bloc de curând construit pe bulevardul Brătianu. Eram aproape. Fără să-mi dau seama, am grăbit pasul. Nu ştiam încă ce se va întâmpla. Nu ştiam dacă voi avea, sau dacă mi se va îngădui să am, curajul de a-i cere voie s-o însoţesc în locuinţa ei. Era totuşi o aşteptare fără nici o trepidaţie, fără nici o emoţie erotică. Aşteptam să se întâmple ceva; şi, deşi simţeam cât de mult mă privea întâmplarea aceasta, nu mai aveam putere să mai intervin, precipitând-o sau respingând-o.

  O priveam însă, acum, mai de aproape. Îi vedeam bine faţa. Gerul îi colorase foarte uşor umerii obrajilor, şi zâmbetul ei larg îi încălzea întreaga faţă. Zâmbea cu oarecare tristeţe; ghicise, probabil, că grăbeam paşii. Am mai vorbit câteva lucruri de mai puţină importanţă. Cum a venit la Bucureşti, la începutul toamnei, cum şi-a găsit acest mic apartament, cum îşi verifică unele prietenii şi fuge de altele. Am început să râd.

  Poate fugi de prieteni, spusei cu o uşoară, vulgară ironie.

  Da, e adevărat, recunoscu ea, calmă. Sunt nevoită să fug de cei mai mulţi dintre ei…

  Ne apropiam, şi nu ştiam încă ce se va întâmpla. O întrebai totuşi dacă îmi dă voie s-o vizitez. Primi cu simplitate.

  Dacă vrei, spuse, vino mâine să iei ceaiul la mine.

  Am să-ţi aduc ultima mea carte, spusei eu, ca şi când m-aş fi grăbit să precizez că nu ascund nici un gând rău.

  Ţi-aş rămâne recunoscătoare…

  Am ajuns. Aşteptam cu groază să văd portarul descuind şi poftindu-ne în ascensor. Dar uşa era deschisă. Am împins-o tăcut, emoţionat deodată.

  Eu stau la etajul III, îmi spuse.

  Dacă ai să-mi dai voie, am să te conduc, îngânai.

  Lumina din ascensor ne-a surprins pe amândoi. Am privit-o din nou, încurcat. Avea ochii îngânduraţi şi se trudea zadarnic să zâmbească. In faţa uşii mi-a întins mâna. I-am luat-o repede şi i-am sărutat-o. Apoi, în neştire, fără să-mi dau seama, i-am cuprins capul cu mâinile şi i-am sărutat buzele. Am simţit cum se pierde, caldă, în braţele mele…

  III.

  M-am dezmeticit anevoie din îmbrăţişarea aceea pe care nimic nu o pregătise; nici un gest, nici un consimţământ. Simţeam că se abandonase cu desăvârşire. Ar fi fost atât de simplu să împing uşa şi s-o port pe braţe în odaia ei. Dar i-am dat drumul din îmbrăţişare şi i-am căutat ochii. Mi s-a părut că sunt înlăcrămaţi. O clipă am crezut că totuşi pudoarea ei se împotrivea, dar mi-a luat repede mâna şi mi-a strâns-o, tremurând.

  Acum du-te, şopti.

  Şi m-a rugat, mai cald, cu privirile. Se silea să zâmbească. Era palidă, transfigurată, înspăimântată.

  Te aştept mâine, repetă, văzându-mă că şovăi, cu faţa rigidă, acolo, în prag.

  Mi-am ridicat stângaci pălăria şi am plecat, aproape alergând, pe scări. Am auzit vag cum se închide uşa, şi asta mi-a însufleţit pasul. Vroiam să ajung cât mai repede în stradă, să rămân singur, să-mi pot da seama ce s-a întâmplat.

  De obicei, după cea dintâi întâlnire cu o femeie, la începutul unei legături, simţeam aprig nevoia de a rămâne cât mai repede singur, ca să mă regăsesc, să-mi recapăt luciditatea. Cred că asta se întâmplă în general cu orice bărbat în asemenea împrejurări. Fiecare dintre noi, descătuşându-se din farmecul celei dintâi cunoaşteri a femeii, îşi cucereşte libertatea cu un gest brutal; fie aprinzându-şi o ţigară, fie fredonând o arie sau începând o conversaţie oarecare, sau pur şi simplu plecând de lângă ea. Cunoşteam destul de bine setea aceasta de libertate şi singurătate, care mă copleşea după o primă întâlnire. Dar în noaptea aceea era o altfel de fugă. Voiam să rămân singur ca să retrăiesc mai desăvârşit întâmplarea, să simt mai total prezenţa Ileanei, să pot contempla în voie ceasurile acelea atât de prodigioase…

  Am ajuns în stradă şi am pornit spre Şosea. Mi-am dat curând seama că mergeam destul de repede, ca şi când m-aş fi grăbit să ajung într-un loc precis, ştiut mai dinainte de mine. Am încetinit brusc pasul. Dar nu izbuteam să regăsesc nimic, nu puteam să-mi adun gândurile, nu înţelegeam nimic. Aveam numai sentimentul, aproape patetic, că s-a schimbat ceva fundamental în viaţa mea, că am descoperit ceva nebănuit şi neaşteptat. Nici măcar imaginea Ileanei nu o aveam precisă în minte. Dar de parfumul ei, din văzduhul ei, as spune, nu mă puteam desprinde. Gândurile se opriseră pe loc. Poate de aceea toată fiinţa mea mă îndemna să grăbesc pasul, să merg destul de repede, ca nici o altă amintire, nici un gând străin să nu se poată strecura şi sfărâma beatitudinea dulce în care pluteam. As fi vrut să cânt, atât. O melodie necunoscută, luminoasă…

  Am rătăcit aşa vreun ceas. Nu-mi era somn. O stare de precisă trezie,