serios, despre cărţile mele. Dar a abandonat repede convorbirea; parcă simţea că lucrurile acestea publice mă îndepărtează prea mult. Mi-a spus doar că îi plac cărţile în care se vorbeşte despre copilărie, despre internate şi pensioane severe; poate pentru că se regăsea în ele, îşi regăsea copilăria ei tristă, de orfană, silită să-şi petreacă vacanţele într-o casă mare, rece, sub ochii uscaţi ai bunicii şi ai mătuşilor. Nici măcar bunica nu era blândă în casa aceea… Îmi amintesc că în acea primăvară, după ce aflasem foarte multe amănunte despre copilăria ei, aş fi vrut să petrecem împreună vacanţele de Paşti în oraşul în care se născuse şi copilărise. Familia ei se risipise de mult. Cele câteva rude care supravieţuiau în umede oraşe de provincie o uitaseră. Aş fi vrut totuşi să o întovărăşesc în fiecare dimineaţă în parcul din apropierea casei ei părinteşti, să stăm amândoi pe bancă, să o mângâi cu toată căldura de care eram în stare, ca să-i cer iertare pentru toată tristeţea copilăriei ei, pentru pustiul acela rece, în care i-au rămas înfipte atâtea rădăcini ale melancoliei. Cât as fi fost de fericit să-i umplu, cu prezenţa mea, cu naivităţile mele, amiezile acelea înspăimântătoare ale adolescenţei, serile acelea triste, lungi, de provincie, în care Ileana mea privise ceasuri întregi cu fruntea lipită de fereastră… Credeam că trecutul nu e cu desăvârşire pierdut pentru noi; nu e pierdut pentru dragoste, cel puţin. Nădăjduiam că aş putea pătrunde în întunerecul acela, încălzindu-l. Dar Ileana a refuzat cu îndârjire să revadă locurile copilăriei. Întreba câteodată de vreun nume de familie din oraşul acela al ei, zâmbea cu ochii furaţi o clipă de gol, şi atâta…

  … În noaptea aceea ne-am ferit amândoi să mai dansăm. Spunea că o doare capul şi ar ameţi mai rău dacă ar dansa. A vorbit aproape tot timpul cu mine. Apoi, pe la unu, s-a uitat brusc la ceas şi s-a ridicat să plece. Nu plecaseră, până atunci, decât foarte puţini invitaţi. Gazda a încercat s-o împiedice, folosind toate trucurile; i s-a ascuns haina, i s-au rătăcit şoşonii. Dar în cele din urmă au fost siliţi s-o lase. N-au îndrăznit să mă oprească şi pe mine, deşi Ileana roşi brusc când i-am cerut voie s-o însoţesc. Am plecat amândoi, aproape pe furiş, şi eu mi-am pus paltonul chiar în capul scării; mi-l adusese servitoarea prin baie…

  O lăsasem în faţa oglinzii. Când m-am întors, parcă aş fi avut o altă femeie, necunoscută, lângă mine. Îmbrăcase o haină lungă de blană şi o pălărie neagră, cu voaletă. Am rămas uimit privind-o. Nu pentru că nu recunoscusem stilul eleganţei bucureştene, ci pentru că voaleta îi schimba cu desăvârşire faţa, i-o întinerea şi o făcea, în acelaşi timp, mai feminină, mai seducătoare. Cred că mă exprim greşit; de fapt, imaginea era mai complexă; femeia părea acum amantă, umbrele ochilor şi obrazului îi descopereau o fragilitate plină de farmec; parcă te-ar fi invitat s-o ocroteşti, mângâind-o, sărutând-o… Am rămas în faţa ei, fascinat, şi probabil zâmbeam prosteşte, căci Ileana mi-a luat brusc braţul, fără să mă privească. Am coborât scările tăcuţi. Nu ştiam ce se va întâmpla. Nu ştiam nici măcar care va fi primul cuvânt pe care i-l voi spune. Gerul din stradă ne-a lovit pe amândoi în obraji, trezindu-mă. Era noaptea aceea de iarnă bucureşteană, fără pereche, sticloasă, clară, robustă. În faţa casei – pe care o văzuseră strident luminată – aşteptau câţiva şoferi, adormiţi în maşinile lor. Zgomotul porţii de fier îi trezi şi începură să claxoneze. Voiam tocmai să fac câţiva paşi înainte, pregătindu-mă s-o ajut să se urce, dar Ileana îmi opri braţul.

  E mai bine să mergem puţin pe jos…

  Îi era teamă de mine şi pentru asta încerca să mă reîntoarcă la realitate, plimbându-ne prin ger? Nu ştiu. Glasul îi era oarecum strivit, turburat. Am pornit amândoi, strângându-i bine braţul şi ţinând-o aproape de mine. E ciudat cât de precis îi simţeam parfumul, în văzduhul acela pur, îngheţat. Ridica adesea privirile, şi atunci, gura întreagă i se desena, înfiorată, palpitând prin nu ştiu ce atingere nevăzută; parcă ar fi aşteptat o bruscă, nemaiîntâlnită sărutare. Am întrebat-o unde stă şi mi-a şoptit:

  Mergem într-acolo…

  Dar era absentă. Se gândea la ceva grav, de covârşitoare însemnătate şi simţeam aproape fizic cât de departe e plecată. În nici un caz nu se întreba dacă n-ar fi o mare lipsă de pudoare să mi se dea în acea seară, dacă anumite rituale preliminarii trebuie sau nu respectate. Într-altă parte o duceau gândurile. Simţeam că, dacă aş fi vorbit, anevoie m-ar fi putut auzi. Sufeream de tăcerea ei, de absenţa aceasta bruscă, şi poate că această uşoară umilire a orgoliului meu – de care, pe neaşteptate, mă simţii invadat – s-ar fi agravat dacă drumul ar fi fost mai lung. Mă gândesc că şi în acest ultim interval de luciditate aş fi putut fugi. Dacă, bunăoară, văzând-o rezemată, absentă, de braţul meu, călcând uşor, ascultându-şi parcă paşii pe zăpada îngheţată, aş fi spus deodată un cuvânt vulgar, aş fi încercat s-o sărut sau mi-aş fi aprins degajat o ţigară, ca şi când aş fi fost singur? Sau aş fi început să fredonez o romanţă la modă, întrebând-o în treacăt dacă îi place? Farmecul s-ar fi rupt, fără îndoială, şi am fi rămas iarăşi doi străini, doi tineri care se întorc noaptea acasă, nelegându-i nimic altceva decât amintirea vagă a unei seri petrecute împreună. Revenit, cu brutalitate, în ceea ce se numeşte „realitate”, aş fi încercat să mă apăr împotriva unei noi, eventuale, fascinări, gândindu-mă cum aş ajunge mai repede şi mai sigur în patul ei. Eram, până atunci, obişnuit să lupt, vulgar. – ca toţi marii egoişti – împotriva a ceea ce numeam eu „infecţie sentimentală”. De câte ori, poate, nu mă aflasem la un singur pas de dragoste, şi viaţa mea n-ar fi decurs cu desăvârşire altfel, răsturnată de o mare aventură, dacă nu m-aş fi trezit în ultima clipă şi n-aş fi transformat pasiunea mistuitoare într-o legătură de