ierburi… Cât am încercat mai târziu, când am cunoscut-o, să-mi precizez nuanţa parfumului capului ei! Mi se părea că niciodată nu şi-a mai regăsit puritatea, aproape ascetică, din acea seară. Nu, într-adevăr, pentru că de atunci nările, simţurile, memoria mea legaseră parfumul acela atât de aspru în cuviinţa lui de carnea ei, pe care o cunoscusem, de buzele ei, pe care le întâlnisem…

  I-am prins cu mare mirare mijlocul, neobişnuit de subţire, şi am simţit alături de mine, întreagă, „forma” ei însufleţită. Trebuie să spun formă, trebuie să-mi ierţi cuvântul acesta în aparenţă atât de impropriu, atât de vulgar poate, pentru că nu simţeam nici carnea, nici căldura, nici măcar prezenţa trupului ei, ci o intuiam, cu totul şi cu totul femeie, întreagă, desăvârşită, fără a mai simţi nimic altceva, fără a avea senzaţia că-i ating coapsa, bunăoară, sau că îi apropii uşor sânul. Nimic din senzaţiile acelea parţiale şi fracturate ale dansului. Nici o discontinuitate în forma aceea fără greş, nici un obstacol…

  Ţi s-ar părea, poate, că toate acestea sunt precizate de amintiri, sunt descifrate cu ochiul clar, de departe, şi totuşi de foarte aproape, cum se întâmplă întotdeauna când îţi reaminteşti, prin efort îndelungat, o întâmplare sau o imagine de mult înecată. Dar nu, amintirea şi efortul n-au precizat nimic. Plenitudinea prezenţei ei din acel dans n-am mai putut-o păstra şi nici reconstitui. Tot ce spun acum sunt numai fragmente, care m-au obsedat fără să se destrame… Îi priveam ochii, atât. Am dansat bine. Spun asta ca să nu crezi că a fost un dans excentric sau că se desfăşura atât de excepţional, încât ceilalţi din salon ne-au lăsat singuri pe noi doi, ca pe o pereche senzaţională. Numai câţiva au observat calma noastră pierdere. Ceilalţi se înghesuiau, dansau, vorbeau. Noi n-am vorbit nimic. Nici n-ar fi fost nevoie. I-am văzut de mai multe ori faţa la lumina becului. Alta, cu desăvârşire alta. Concentrarea îi purificase parcă trăsăturile, îi alungise obrazul, şi o înfiorată tristeţe îi înroua fruntea. Mă privea – de asta sunt sigur – şi cu toate acestea privirile ei treceau prin mine, atrase de nu ştiu ce ţintă nevăzută, ascunsă, necunoscută şi nebănuită de mine. Era o mare frică totuşi în extazul ei calm. Nu tremura, cuprinsă de braţele mele, dar simţeam făptura ei întreagă încordată… Mai târziu, în ceasurile care au urmat, am înţeles cât i-a fost de frică şi am ştiut, de asemenea, cât s-a apărat împotriva-mi. Ea a bănuit, de atunci, tot ce se va întâmpla. Şi s-a împotrivit din răsputeri farmecului…

  În ultimele zile, aci, mi-am adus iarăşi aminte, cu foarte multă precizie, de dansul acela nesfârşit. Am revăzut salonul cu mobilă puţină, strânsă lângă perete – ca să se facă loc destul perechilor – am revăzut streaşina casei vecine, încărcată cu zăpadă proaspătă, albăstruie sub boarea luminilor revărsate pe ferestre… Ileana îşi pleca uşor capul, ameţită poate de propria-i beatitudine şi de dulcea oboseală a trupului ei. Pentru că, atunci când muzica a încetat, şi i-am luat mâna s-o conduc spre odaia care mi se părea cea mai depărtată şi mai discretă, mi-a mărturisit că se simte foarte obosită, şi parcă două cearcăne viorii îi adânceau şi mai mult ochii. Aproape că nu mai îndrăzneam s-o privesc, dar îi păstram mereu mâna, prinsă sub braţul meu.

  Nu ştiu ce am, şopti ea, rezemându-se de canapea. N-am mai dansat de mult… Aproape că am ameţit…

  Îmi căută ochii, zâmbind mirată, încercă încă o dată să-i pătrundă, să mă facă atent, vestindu-mă că ceva cumplit, ceva de care se temea şi fugea ea, stă gata să ne cuprindă. Cred că asta am înţeles eu din privirile ei întrebătoare, obosite, care cerşeau parcă liniştea, singurătatea. Ea însă nu-şi mai amintea nimic. De atâtea ori am întrebat-o mai târziu, muncit de boala mea nevindecată de a şti, de a înţelege, de a identifica ceasul acela fără seamăn al înecului. Am întrebat-o uneori fără milă: nu-şi mai amintea nimic. Doar că mă privise în neştire, silindu-se să-şi vină în fire. E adevărat, se temea de dragoste, o înfricoşase întâlnirea aceasta neaşteptată. Mi-a mărturisit-o deschis în ziua următoare.

  Gândeşte-te bine ce faci, mi-a spus atunci. Gândeşte-te bine…

  Dar în noaptea aceea, după ce şi-a revenit din beatitudinea dansului, a început să vorbească lucruri cu desăvârşire fără importanţă, ca şi cum s-ar fi trudit să ascundă mai bine întâmplarea miraculoasă din care se smulsese. Mi-a spus de ce se întorsese din Germania, cu câteva luni mai înainte. (De ce plecase acolo am bănuit mai târziu, când mi-a mărturisit marea ei dragoste, de care atât de anevoie se vindecase.) Avea foarte puţini prieteni în Bucureşti. Atunci am aflat că se născuse într-un oraş de frontieră, fusese educată numai la călugăriţe, şi am înţeles de ce mă izbise, în clipa când am văzut-o, totala ei lipsă de frivolitate, de ce nu semăna cu niciuna din femeile capitalei, atât de frumoase, dar construite din atâtea linii frânte… Vorbea cu destulă discreţie despre sine; şi totuşi simţeai ce capacitate de mărturisire zace nedezlegată în inima ei. Unii spun că sunt femei pe care, întâlnindu-le, eşti sigur dintr-o singură privire că ascund o mare taină, reală, fără nimic bovaric în ea. Şi se mai spune, de asemenea, că sunt femei în sufletul cărora citeşti într-o singură clipă; limpezi, senine ca fundul unei ape de munte. Probabil că toate lucrurile acestea sunt adevărate. Dar pe mine m-a fascinat, în ceasurile acelea, presentimentul că Ileana are o nesfârşită putinţă de mărturisire, că e una din acele fiinţe pe care le poţi cunoaşte, că nici o taină nu-ţi va mai rămâne nedescifrată ascultând-o… Fireşte, în bună parte nu m-am înşelat. Femeia aceasta n-avea pentru mine secrete şi, în tot cursul dragostei noastre, a suferit cu atât mai mult că eu le păstram pe ale mele. Tot ce ştia mi-a spus… Dar cât de puţine lucruri ştia despre sine, faţă de tot ce ascunsese şi păstrase trupul ei, inima ei, fiinţa ei întreagă…

  M-a întrebat atunci, mai