de ani, că viaţa mă va mai aşeza în centrul de foc al patimei. Dar mai târziu mi-am dat seama că nici o dragoste, nici o pasiune, nici o unire de până atunci nu fusese desăvârşită; răpirea aceea nu o mai cunoscusem…

  Îmi amintesc, de asemenea, că am ajuns amândoi, fără să ne dăm seama, în odaia învecinată, cea cu pianul şi cu pomul de Crăciun. Am alunecat, poate, pe lângă perete, înghesuiţi de musafiri, zâmbind în gol, simţindu-ne mereu împreună, aproape, unul lângă altul. De-abia când ne-am aşezat din nou faţă în faţă, mi-am dat seama că ochii ei nelămuriţi şi mari sunt umezi, adânci, clătinaţi uneori de o lucire caldă, feminină. Îi văzusem altfel până atunci. Îi vedeam altfel în fiecare ceas; poate pentru că nu ştiam încă cum să-i privesc. Căci ăsta mi se pare lucrul cel mai greu de învăţat în contemplarea iubitei: să ştii cum să-i priveşti ochii. Uneori, privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, şi mai grav, fac ochii opaci, le dă un luciu de teracotă, de smalţ colorat. Şi sunt, de asemenea, priviri crâncene, care smulg retina sau o pătrund sălbatic, sângerând-o, sau o întunecă… Nu ştiu cum să-ţi explic mai bine toate lucrurile acestea, care acum mi se par de o tragică şi solemnă însemnătate, iar atunci când sunt trăite ni se par, de cele mai multe ori, naive sau nesemnificative. Pe mine mă obsedează mai ales amănuntul acesta, că dacă aş fi ştiut să privesc într-un anumit fel ochii unei femei, viaţa mea întreagă ar fi decurs altfel… Anecdota aceea celebră cu nasul Cleopatrei mi se pare brutală; e mai dramatic să-ţi dai seama că stă în puterea ta, în norocul tău, să vezi sau să nu vezi, să simţi sau să ignori un anumit lucru, o anumită prezenţă, o anumită carne…

  Îţi spun toate acestea şi stărui atâta asupra lor, pentru că dragostea şi tot ce poartă ea cu sine – suferinţă, jertfă, rodire – mi se pare a fi încă lucrul cel mai puţin înţeles şi prea vag cunoscut. Prin ce miracol se transformă o simplă întâmplare în extaz şi rapt, iar o întâlnire în dragoste? întrebarea aceasta mă obsedează. După cum mă obsedează şi cealaltă: cum mai e posibilă căderea din această stare de har, întoarcerea la lumina cea egală, de zi?… Ochii Ileanei nu mă mai lăsau să mă pierd, nu-mi încurajau extazele. Dimpotrivă, în luminile ei moi am zărit – o singură clipă, e adevărat – o lucire de glumă.

  Nu ţi se pare că mă priveşti prea atent? mă întrebă ea încet.

  Dar zâmbetul acela nu izbutea să fie degajat, nu izbutea să destrame vraja care o prinsese şi pe ea de mult. Îşi scutură încet capul şi-mi şopti:

  Vezi, vezi…

  Am început a vorbi, fireşte. Dar simţeam o năprasnică dorinţă de a-i apuca din nou mâna. Nu ştiu din ce pricină nu se mai dansa: poate pentru că toată lumea aştepta din nou şampanie. Îmi amintesc că voiam să găsesc un pretext de a-i ţine mâna ei în mâinile mele şi parcă nu izbuteam nici măcar să gândesc…

  Apoi am auzit deodată muzica. Ne-am ridicat amândoi, brusc, în aceeaşi clipă, privindu-ne clar în ochi. Am cuprins-o aproape fără să-mi dau seama, căci mi se părea peste putinţă de închipuit că s-ar mai putea repeta o asemenea uluitoare atingere. Dar din alunecarea ei simplă şi întreagă în braţele mele, am ghicit cât de desăvârşit trăisem împreună aceeaşi aşteptare, cât de asemenea fusese dorul nostru…

  Sunt uneori stări care parcă îşi pierd durata. Nu ştii – sau nu-ţi mai aduci aminte – când au început, ce le-a dezlănţuit, cum se transformă.

  Şi totuşi, din beatitudinea aceea turbure se desprinde uneori un cuvânt, un strigăt, o melodie sau măcar o singură notă muzicală, care îţi rămâne necontenit prezentă, fără să te mire precaritatea sau chiar nesemnificaţia ei. Îmi aduc aminte din acel început de dans un singur amănunt: „pereche”. Nu ştiu dacă mă obseda cuvântul sau gândul acesta, nu ştiu nimic precis, ci numai că asta, ceea ce se întâmplase brusc cu mine, printr-o simplă cuprindere în braţe, e „pereche”…

  Mavrodin se opri obosit, ca şi cum ar fi ajuns, pe neaşteptate, la capătul puterilor. Rămase mult timp cti ochii pe cer, fără să privească, aproape fără să respire, parcă ar fi ascultat ceva, ar fi aşteptat să se întâmple ceva. Începuse să se facă rece, şi celălalt îşi strânse haina pe umeri. Nu îndrăzni să-l întrebe însă dacă îi este cumva răcoare. II aştepta, mângâind încet cu palma colţul scaunului, purtat şi el cu gândul, din ce în ce mai hotărât, către imagini vechi…

  Cred că momentul acela a fost cea mai desăvârşită descoperire din toată dragostea noastră, începu Mavrodin solemn. Tot ce a urmat n-au fost decât încercări de a regăsi vraja aceea fără început şi fără timp… Sunt un dansator mediocru şi, de cele mai multe ori, vorbesc în timpul dansului, ca să compensez cu eventuala mea inteligenţă ineficienţele ritmice. Îmi dau foarte bine seama că o femeie poate gusta un dans cu un partener imperfect, dacă acesta nu e cu desăvârşire imbecil. Stângăciile, ca şi timiditatea, au un farmec discret prin surprizele pe care le provoacă, prin panica naivă pe care o răspândesc. Femeile iubesc uneori imperfecţiunile acestea atât de calde, şi niciodată n-au suferit din pricina mediocrităţii dansului meu. Atunci, toate lucrurile acestea de mult ştiute şi trăite le uitasem. Îmi amintesc doar că un parfum necunoscut mi-a alunecat sub nări îndată ce şi-a apropiat capul de umărul meu. Nu era un parfum feminin, aş putea spune că nu era nici măcar uman. Îşi avea esenţele în alte amintiri, închipuiai mai degrabă plutind pe o broderie bătută cu mult aur, distilat de o mare lampă orientală, din rădăcini multe şi foarte puţin ulei. Un parfum în care parcă nici alcoolul, nici uleiul nu-şi trădau prezenţa, ci numai miresmele pure de metale vechi şi