aproape deloc fardată, iar în odaie era o lumină murdară, mohorâtă, de lumânări. Îmi aduc aminte – şi i-am spus-o de multe ori, în urmă – că m-a impresionat o foarte uşoară oboseală în priviri. Nu era oboseala zilei, nici strivirea pe care ţi-o lasă o boală lungă sau o serie de excese, ci oboseala aceea aproape ironică pe care o imprimă cu timpul inteligenţa feminină. Nu mi s-a părut prea frumoasă, dar înaintând foarte puţin spre stânga ei, să mă înclin în faţa unei doamne în vârstă, mi-am dat deodată seama că n-am văzut-o bine, că n-am privit-o cu atenţie, şi de-abia m-am putut stăpâni să nu mă întorc chiar atunci din nou spre ea, ca s-o cercetez încruntat, cu luare-aminte. Am făcut asta însă câteva minute în urmă şi am putut-o face fără să fiu observat. Vorbea cu o prietenă şi privea în jos. Am văzut că are fruntea înaltă şi tâmplele uşor arcuite, iar coloarea părului, castanie, stinsă, o făcea să pară mai severă. Apoi am înţeles de ce mă întorsesem: ochii aceia foarte mari şi nelămuriţi, gura ei vastă, strivitoare. Parcă obrazul întreg îi era brăzdat de izvorul privirilor şi de carminul gurii.

  Am auzit-o chemată de o prietenă: Ileana. Numele nu i-l reţinusem. O chema Ileana şi se îmbrăca totuşi pentru un alt nume, pentru o Maria sau o Lucia. O bluză în alb şi negru, cu un guleraş alb şi mâneca strânsă. I-am întâlnit iarăşi mâna. Desigur că nu iubeşte şi nu e iubită, mi-am spus. Peste putinţă să nu vadă, oricine ar fi fost bărbatul acela, că asemenea degete trebuiesc desăvârşite printr-un singur inel. Nici mână n-avea pentru o femeie pe care o cheamă Ileana. Şi cu toate acestea, auzisem bine; acesta era numele ei. O văzui ridicându-se şi trecând în odaia alăturată. Nu prea înaltă, foarte subţire, având coapsele netede, piciorul lung, nervos. N-am urmărit-o cu ochiul ca s-o măsor; nu privesc niciodată în felul ăsta o femeie. O privesc însă întotdeauna cu foarte multă bunăvoinţă şi aştept să văd ce vrea sau ce are ea să-mi arate. Nu suntem noi de vină dacă cele mai multe dintre femei ne arată, cu insistenţă, ceea ce e obscen sau inert, sau caduc în corpurile lor. Pe o femeie care-şi subliniază contururile obscene nu o poţi privi altfel decât obscen. Obiectul ne indică, de cele mai multe ori, cum trebuie el privit şi judecat. Un bărbat care priveşte cu aviditate corpul unei cocote nu poate fi învinuit de indiscreţie. Femeia ne invită întotdeauna s-o privim aşa cum vrea ea…

  Am mai avut atunci şi o altă impresie: că femeia aceasta nu poate fi singură. Undeva, prin apropiere, în ţară, în străinătate, trebuia să existe un soţ, un bărbat pereche. Nu ştiu de ce, mi se părea făcută pentru tovărăşie. Straniu…

  Se opri iarăşi, zâmbind. Apoi se întoarse brusc cu faţa spre celălalt.

  Toate acestea, bineînţeles, nu le-am scris în carte. În faţa hârtiei albe rareori izbuteşti să rămâi în realitate, să fii sincer…

  Dar e curios, fata aceasta era făcută pentru tovărăşie, pentru nuntă… Nu ştiam ce vârstă să-i dau; nu mai era, în nici un caz, prea tânără; putea avea treizeci de ani sau poate câţiva ani mai mult…

  O privisem îndestul, poate prea mult, şi asta mă necăji. Nu voiam deloc să par dispus pentru o nouă intrigă. De altfel, nu m-au ispitit niciodată succesele uşoare, n-am fost un flămând gata de a primi orice. M-ar fi plictisit să fi surprins cineva privirile mele: tânărul romancier care urmăreşte avid cu ochii o necunoscută… Penibil. Orice gest curtenitor aş fi făcut, de altfel, în acea seară, ar fi fost grosolan. Aşa cum venisem în casa aceea, ca un sărbătorit, îndată după apariţia unei cărţi, se presupunea că aproape nimic nu mi-ar fi fost refuzat; mai ales de o femeie necunoscută. S-ar fi spus că toţi cei de faţă îmi erau datori cu ceva, că se dase un consemn general ca să nu mă supere nimeni, nici măcar cu privirile – aşa cum nu trebuie supăraţi miniştrii sau superiorii invitaţi într-o casă – şi ar fi fost nespus de vulgar să accept sau să profit de această situaţie… De altfel, pentru că îţi mărturisesc toate astea, am să merg şi mai departe. Sunt lucruri pe care nu le spune nimeni, dar pentru mine condiţia de scriitor are câteva aspecte de-a dreptul penibile. Nu ştiu cum s-or petrece lucrurile în alte ţări, dar la noi oamenii încă n-au învăţat cum să vorbească şi cum să se poarte cu un scriitor. II confundă întotdeauna cu autorul cărţilor sale şi-l chinuie flatându-l sau amintindu-i necontenit că el a scris cutare roman, a creat cutare femeie sau a formulat cutare aforism. Lucrul acesta mi se pare de-a dreptul înfiorător; ca şi cum, în faţa unui chirurg, ai fi obligat să vorbeşti exclusiv de operaţii şi să-i aminteşti necontenit că a scăpat de la moarte pe cutare domnişoară. Sau ai chema la masă pe un tenor şi ai vorbi tot timpul despre operă, iar la desert l-ai ruga să-ţi cânte ariile lui favorite, fluierându-le tu înainte, ca să i le aminteşti…

  Am trecut în altă odaie, ca să pot lua direct parte la o discuţie care începuse cu mult înainte de venirea mea. Îmi amintesc; vorbea cineva, un maior îmbrăcat civil, despre campionatele de schi. Când am intrat, un tânăr se lipi de perete ca să-mi facă loc. Asta mă indispuse şi întorsei capul, disperat, doar voi întâlni vreo figură mai puţin crispată. Nu erau decât oameni cumsecade, care discutau despre sporturi de iarnă. Singurul cu care mă puteam înţelege era tânărul lipit de perete, şi el era paralizat, pentru că autorul cărţilor pe care le citise, şi probabil îi plăcuseră, se afla, prin miracol, alături de el, cu o ţigară în gură, cu nodul cravatei bine făcut, proaspăt ras şi dispus oricând la o conversaţie uşoară. Am încercat să intru în vorbă cu el. Îşi controla răspunsurile, crispat, cu toată fiinţa