lui încordată, nu cumva marele scriitor să-şi facă o impresie proastă despre el. Cu orice preţ trebuia să-şi plaseze măcar o observaţie inteligentă, ca să se convingă maestrul că n-are în faţa lui un cititor oarecare…

  Adevărul este că tânărul meu prieten era un excelent cititor. Dar cei 19 ani ai săi îl paralizau. Poate că altădată l-aş fi ajutat să-şi vină în fire. Iubesc, uneori, extazele acestea, pe care le-am trăit cândva şi eu şi care îmi îngăduie astăzi să măsor distanţa care mă separă de inocenţă, de prima tinereţe. Dar în acea zi n-aveam astâmpăr. Nu cred că doream cu orice chip să stau de vorbă cu necunoscuta aceea, care se ridicase din faţa mea, puţine minute în urmă, cu o mişcare zvâcnită, de arc desăvârşit. Dar mi-ar fi plăcut să mă aflu undeva, pe vreun colţ de canapea, aşezat alături de cineva, stând de vorbă. Mi-ar fi plăcut să întâlnesc un prieten. Erau numai câţiva cunoscuţi, destul de bine dispuşi, întârziaţi în sufragerie; câteva domnişoare care mă priveau din praguri, prefăcându-se totuşi că nu-mi acordă prea multă atenţie. Arhitectul căuta necontenit plăci de gramofon. Era o gazdă perfectă; pentru că se apropia de 40 de ani şi începuse să chelească, făcea eforturi să pară glumeţ, neserios, dansator neobosit şi amator de flirt. Dansa cu toate fetele şi încuraja pe cei câţiva studenţi – colegii surorilor sale – să-l tutuiască. Şi băiatul acesta este totuşi un foarte talentat arhitect şi o minte foarte ascuţită. Dar se pare că apropierea bătrâneţii sperie întotdeauna, chiar pe cei mai buni dintre noi. Bănuiesc că asta explică multe…

  Se opri din nou, ca să-şi aprindă o ţigară, fără grabă. Celălalt rămase întins pe chaise-longue, mângâindu-şi genunchiul: parcă nici nu l-ar fi ascultat. Şi, cu toate acestea, Mavrodin îi simţea prezenţa tot mâi apăsătoare, se simţea stăpânit, şi parcă cineva din umbră, de lângă el, l-ar fi îndemnat să continue, să spună, repede, fără să ascundă ceva.

  … Fireşte, în carte, lucrurile nu sunt povestite întocmai. Acolo am închipuit o întâlnire mai romantică; tot în ziua de 8 ianuarie – asta nu puteam cu nici un chip s-o ascund – dar la Predeal, în vila unor prieteni comuni, adunaţi pentru schi. In treacăt fie spus, nu mă depărtam prea mult de adevăr. La Predeal am fost, de atunci, de câteva ori împreună, şi ea schiază bine, a învăţat asta în Germania cât timp a lucrat acolo… Am aflat toate astea câteva ceasuri în urmă, când aproape ne împrietenisem. Plecase din ţară, cu vreo patru ani mai înainte, funcţionară la Legaţia română din Berlin. Ştiu, acum, că ceruse ea, insistent, să lucreze acolo. Dar astea le-am aflat pe urmă… Întâlnirea aceea de la Predeal, pe care am povestit-o în carte, mi se pare şi ea, acum, reală. Am trăit împreună iarna Predealului. Ştiu cum îşi încalţă bocancii şi nu mi-e greu să mi-o închipui venind spre mine, ca în roman, şi spunându-mi cu simplitate: „Vezi că ţi-ai legat greşit curelele…”

  De fapt, primele cuvinte pe care mi le-a adresat mi le-a spus în sufrageria prietenului meu, arhitectul. Mi-a spus ceva destul de searbăd, ceva cam în felul: „Bine că s-a sfârşit şi cu sărbătorile astea”… Dar m-a mirat îndeosebi un lucru: că spusese câteva cuvinte banale, şterse, şi-şi aruncase privirile pe fereastră, în strada înzăpezită, luminată ca de un opaiţ verde de felinarul din faţa casei, cu atâta melancolie, încât mi s-a părut că ar fi fost de-a dreptul vulgar s-o întreb mai mult. M-am prefăcut că n-am observat privirile acelea triste, obosite, aproape înlăcrămate. Mai târziu cât de bine le înţelegeam, cât m-au chinuit cu jarul lor nestins, mai târziu, când le pătrundeam noima: alte sărbători de iarnă care se încheie, alt Crăciun înghiţit undeva, în negura anilor care se adună în spate, şi ea rămasă tot atât de singură, tot atât de depărtată de limanul pe care îl visa de atâţia ani… Dar poate că nu e bine să amestec întâmplările acestea. Mai târziu are să vină iarăşi vorba…

  Nădăjduiam că mă va întreba ceva despre cărţile mele, mai ales de Tinereţea Magdalenei, nume care se afla pe buzele tuturor. Cu ea aş fi dorit să stau de vorbă despre scrisul meu. Nu pentru că era femeie şi poate începuse să-mi placă, dar o bănuiam vie, din creştet până în glezne, vie, inteligentă, melancolică…

  De obicei, nu-mi plac oamenii trişti; cu atât mai puţin femeile triste. Cei mai mulţi dintre noi suferim de tristeţi umilitoare, de ordin biologic sau psihologic. Suntem trişti, pentru că am ratat o afacere, pentru că nu ne funcţionează ficatul sau pentru că am pierdut o noapte la chef sau în bibliotecă. Iar cu femeile e şi mai penibil. E ceva de duzină în cele mai multe tristeţi feminine… Ea, Ileana, avea însă, în ceasul acela, o tristeţe de tulburătoare discreţie. Dacă nu ne-am mai fi întâlnit, n-aş fi crezut chiar că privirile ei fugiseră, într-adevăr, afară, pe fereastră, grele de melancolie. Pentru că, puţine minute în urmă, faţa îi era luminată de inteligenţă, de oarecare ironie chiar. Nu citise nimic de mine, nu citise nici măcar Tinereţea Magdalenei, şi ghicise că întâmplarea aceasta mă irită. Începu să mă necăjească. De altfel, mai târziu, a găsit în cărţile mele, în arta mea, o foarte discretă şi abilă rivală. Atunci rămâneam multă vreme alături, aproape lipiţi unul de altul, ascultându-ne trupurile, şi ea îmi punea mâna pe frunte, şi ghiceam în mângâierile ei ceva mai mult decât o limpede alunecare a degetelor; ghiceam întrebările ei nerostite, încercările ei de a pătrunde în zone pe care nici o pasiune şi nici un extaz nu le întredeschideau.

  La ce te gândeşti, mă întreba uneori, surâzând ironică, ştiind prea bine că n-am să pot niciodată răspunde sincer. Ce ascunzi aici? întreba iarăşi, prinzându-mi tâmpla în palma ei mică, palidă.

  Nu cred că o indignau micile secrete frivole, nu cred că se temea de o privire pe care aş fi aruncat-o unei femei frumoase, ci