— Iute te-ai întors, vorbi celalt bând şi trecând îndată rachiul lui Ilie ca el să poată reîncepe dăscălirea lăutarilor.

  — Nouă nu ne dai un păhărel, vere? Se linguşi Holbea, zgândărindu-l cu arcuşul.

  — Să vă dau, cioroilor, fire-aţi ai naibii! Râse George foarte mulţumit că au să vadă toţi cum cinsteşte el pe ţigani.

  — Beţi-o toată, zise apoi către Găvan când vru să-i înapoieze sticla.

  Dar atunci sări Ilie ca un cocoş:

  — Ia lăsaţi, bre, să mai bem şi noi, că cioarele astea o să plesnească de atâta holircă…

  Urmă o ciorovăială lungă între Ilie şi ţiganii care nu mai voiau să renunţe la băutură şi era cât pe-aci să se încingă o bătaie, deoarece Ilie, aprinzându-se, se repezea mereu cu piciorul să spargă gorduna.

  Deodată toată lumea se întoarse spre uliţă. Toţi bărbaţii scoaseră pălăriile, iar cei de pe prispă se sculară în picioare… Venea preotul Belciug împreună cu doamna Maria Herdelea, soţia învăţătorului, cu domnişoara Laura şi cu Titu. Primarul şi fruntaşii satului ieşiră în poartă întru întâmpinarea domnilor.

  — Petreceţi, petreceţi? Zise preotul cu un zâmbet binevoitor.

  — Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul cu pălăria în mână. Dumnezeu de aceea a lăsat sărbătorile, să se mai veselească şi prostimea.

  — Negreşit, negreşit, murmură Belciug lărgindu-şi zâmbetul.

  — Da de ce nu poftiţi şi dumneavoastră să vedeţi petrecerea noastră? Reluă Florea Tancu cu un glas foarte blajin, punându-şi pălăna în cap.

  Ţăranii de asemenea se acoperiră unul câte unul, în vreme ce preotul şopti câteva cuvinte doamnei Herdelea, care răspunse răspicat, dându-şi capul pe spate cu mândrie:

  — Da, putem privi puţin şi noi… Mie chiar îmi plac petrecerile poporului…

  Maria Herdelea era fată de ţăran de pe la Monor, dar pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător, se simţea mult deasupra norodului şi avea o milă cam dispreţuitoare pentru tot ce e ţărănesc.

  — Poftim mai aproape! Făcu atunci primarul, bucuros, dând la o parte pe ţăranii care se îmbulzeau: ia faceţi loc, măi oameni! Daţi-vă la o parte!

  Vreo câţiva fruntaşi se grăbiră să dea ajutor primarului strigând:

  — La o parte! La o parte!

  Belciug intră încetinel în ogradă şi se opri aproape de poartă. Babele cucernice se repeziră numaidecât să-i sărute mâna.

  — Lăsaţi, lăsaţi! Murmură preotul, întinzând însă dosul palmei spre sărutare cu o mulţumire ce-i înviora faţa tăbăcită de slăbiciune.

  Flăcăii, obosiţi şi cu gândul la joc, rămăseseră tot împrejurul lăutarilor. Numai George, totdeauna silitor să-şi arate isteţimea, se vârî printre bătrâni, îmbulzindu-se să ajungă cât mai aproape de popa şi familia învăţătorului. Ilie se ţinea şi aici după dânsul ca un căţel.

  Titu Herdelea, un tânăr de vreo douăzeci şi trei de ani, în haine curăţele şi sărăcuţe, cu o cravată albastră-azurie la gulerul înalt şi ţeapăn, ras de mustăţi şi lung cât un par, cum văzu pe George, îi întinse prieteneşte mâna îmbrăcată în mănuşi de aţă cenuşie:

  — Noroc, George! Nu mai jucaţi? Tocmai ne abăturăm şi noi să vă vedem…

  — Cum nu, domnişorule! Numai să se hodinească o ţâră ţiganii, c-au zis atâta de-a amorţit şi sufletul dintr-înşii, spuse flăcăul cu glas îndulcit. Apoi, apropiindu-se mai bine, adăugă: Da dumneata nu vrei să joci cu noi, domnişorule?

  Titu râse şi se uită la Laura, care zâmbi încurcată.

  — Eu? Nu, George. Altă dată. Acuma nu se poate.

  Dar flăcăul stărui:

  — Îţi dau eu o fată, domnişorule, de să te lingi pe buze. Uşoară ca pana şi frumoasă ca o domnişoară… Dar trebuie să joace şi domnişoara Laura…

  Sora lui Titu se făcu deodată serioasă şi se agăţă înfricoşată de braţul mamei sale, murmurând:

  — O, auzi, ce idee! Mă mir că nu vi-i.

  Preotul vorbea cu primarul şi cu ceilalţi ţărani despre mersul vremii, toţi fiind înţeleşi că ar fi bine să mai dea Dumnezeu o gură de ploaie, să se mai înmoaie pământul, căci altfel rămâne porumbul nesăpat de-al doilea… George însă se ţinea scai de Titu şi Laura, spre marea indignare a doamnei Herdelea care n-ar fi îngăduit nici în ruptul capului ca fata ei să se amestece printre ţărani.

  Ca să schimbe vorba, fiindcă se mai strângeau şi alţi oameni să asculte stăruinţa flăcăului, zâmbind puţin batjocoritor, Titu se uită deodată împrejur, ca şi când şi-ar fi adus aminte ceva, şi apoi întrebă:

  — Oare Ion unde-i?

  George, deşi ştia că, dintre toţi feciorii satului, domnişorul cu Ion e mai prieten, se simţi aproape jignit auzind acum întrebarea. De aceea răspunse cam în silă:

  — Pe-aici trebuie să fie şi dânsul…

  Dar Ilie Onu, de la spate, se amestecă iute-n vorbă:

  — Ba e-n grădină, sub nuc, cu Ana…

  — Unde? Făcu George întorcându-se brusc la el, parcă i-ar fi tras o palmă.

  — Acolo, unde zic, încheie Ilie scurt, rânjind mulţumit.

  George puse nasul în pământ şi tăcu. Nimeni nu mai deschise gura, iar Titu, bucuros că a scăpat uşor de invitaţia la dans, se apropie şi el de Belciug care începuse să povestească oamenilor cum i-au scos doctorii cei mari un rinichi în spitalul de la Cluj.

  Vorbele lui Ilie loviseră pe George drept în suflet. Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui de nevastă. Ea fată cu stare, el fecior de bocotan – se potriveau. Părinţii lor erau înţeleşi mai demult, iar Ana îi plăcea. Nu zicea că-i cine ştie ce frumoasă, dar nici el nu pica. Era greoi, spătos şi umeros ca un taur: umbla legănat şi cu genunchii înmuiaţi.

  Fierbea. Se gândea mereu să-şi croiască drum până în grădină, s-o vadă cum şade ochi în ochi cu Ion. Dar mereu îşi lua seama, zicându-şi că poate mai mult ar strica decât ar folosi,