dacă cumva nu s-ar isca şi o bătaie, căci Ion e arţăgos ca un lup nemâncat. De va şti fata că el ştie, mai rău se va înrăi. Mai bine să-i lase în pace. O lingură de isteţime face uneori mai mult decât un car de putere.

  Dar Ion, ce vrea Ion? De ce caută să-i învârtească el capul fetei? Îşi aruncă ochii, fără să vrea, spre Florica vădanei lui Maxim. Stătea tot aşa de pleoştită ca şi dânsul. Se vedea că şi ea ştia şi o băteau aceleaşi gânduri… Asta îi mai potoli supărarea. Când nu eşti singur, suferinţa se uşurează. Oftă o dată din băierile inimii şi-şi trase pălăria pe ochi, zicându-şi:

  — De-amu am să joc numai cu Florica… Cel puţin să plesnească fierea şi într-însul!

  Lăutarii îşi potriveau zgomotos instrumentele pentru a da de ştire tuturor, şi mai ales celor răzleţiţi prin grădină, că începe jocul. Flăcăii băteau nerăbdători din călcâie, scoteau câte-un chiot de veselie şi-şi aruncau pnvirile din ce în ce mai des printre fetele care aşteptau cu inima strânsă să fie poftite la horă.

  În clipele acelea sosi, de pe uliţă, Vasile Baciu, lălăind un cântec de beţie, cu pălăria într-o ureche, cu ochii înroşiţi şi tulburaţi de băutură. Se clătina uşor în mers şi dădea întruna din mâini parcă s-ar sfădi cu un duşman închipuit. Când zări grupul cu domnii în mijloc, se opri puţin, înţepenindu-se gânditor, apoi se duse glonţ la preotul Belciug şi-i zise:

  — Eu, domnule părinte, spun drept, îs mare păcătos… Maaare! 'S beţiv şi stricat, cum nu se mai pomeneşte în şapte sate, zău cruce! Aşa-s eu, ce mai calea-valea! Ce-i drept nu-i păcat, aşa-i, domnule părinte? Că de supărare beau dacă beau, aşa-i? Şi beau pentru că beau dintr-al meu…

  Preotul îşi curmase povestirea şi luase o înfăţişare gravă, măsurând foarte aspru pe Vasile Baciu. Ţăranul însă avea acum un zâmbet bun pe buze şi vorbea aplecat ca la spovedanie, parcă n-ar fi vrut să ştie de nimeni şi de mmic în lume:

  — S amărât rău, domnule părinte, crede-mă! Poate că nu mă crezi? De-aceea beau şi iar beau şi iar! Uite-aşa! Ai să zici dumneata: da de ce eşti amărât, beţivule? Apoi cum să nu fiu, domnule părinte? Că o fată am şi eu şi nu-mi place deloc fata pe care o am. Nu-mi place, auzi? Că nu vrea să mă asculte. Şi tare mă doare inima şi tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. Am dreptate ori n-am, spune dumneata!

  Belciug nu suferea mirosul de rachiu, căci era bolnăvicios, iar Vasile mereu îi duhnea în nas şi râgâia. Purtarea ţăranului îl indigna însă mai ales pentru că-i ştirbea autoritatea în faţa poporului. Doamna Herdelea asculta foarte serioasă, cu capul sus, cu buzele strânse pungă şi privea mânioasă la oamenii care se îmbulzeau împrejurul lor, curioşi, râzând pe înfundate de Baciu. Lui Titu, dimpotrivă, îi plăceau îngăimările beţivului şi nu ştia cum să-l zgândăre, fără să bage popa de seamă.

  Belciug îşi înghiţi mânia şi căută să-l potolească cu o dojană blândă:

  — Rău faci, Vasile, că nu te sfieşti măcar de tineretul care te vede mereu pe două cărări. Omul de treabă nu se ţine toată ziulica numai să îmbogăţească pe jidovi şi să-şi otrăvească trupul cu hâlbăriile lor drăceşti… Aşa, Vasile!

  Baciu luă deodată o înfăţişare solemnă, se dădu doi paşi înapoi şi răspunse cu o mustrare caraghioasă în glas:

  — Vai de mine, domnule părinte? Dar cui i-am făcut vreun rău? Băut-am eu banii cuiva, ori averea cuiva? Că beau, beau… Da beau din munca şi din sudoarea mea… Atunci de ce să mă năpăstuieşti? Ce ţi-am greşit eu dumitale, spune drept!

  Primarul găsi cu cale să se amestece, îl luă de braţ şi vru să-l dea la o parte, mulcomindu-l:

  — Bine, bine, măi Vasile, aşa-i cum zici… Dar lasă pe dumnealor în pace, că dumnealor au venit să vadă jocul, nu să audă prostule tale…

  Apoi, întorcându-se spre flăcăi, strigă poruncitor:

  — Da voi ce faceţi, măi feciori? Jucaţi ori nu jucaţi?

  Atunci însă Vasile Baciu zări pe George, care stătea posomorât, ca un copac cu măduva uscată, şi îndată îl apucă de mână şi-l târî în faţa preotului:

  — Uite-l, domnule părinte! Îl vezi? Ăsta-i ginerele meu care mi-i drag! Cu dânsul ai să-mi cununi dumneata fata, măcar de-aş şti că are să crape inima dintr-însa!

  — Bine, bade Vasile, lasă că… făcu George ruşinat, râzând silit.

  Omul se încăpăţâna însă din ce în ce şi începu să răcnească:

  — Nu vreau să te las, ai înţeles? Mie-mi trebuie ginere cumsecade, nu fleandră… Io-ţi dau fata, iar tu să ai bici, să-i scoţi din cap gărgăunul… Eu nu vreau să ştiu de alde calici ţanţoşi care umblă să-i împuieze capul. Eu nu vreau şi nu vreau, şi dacă nu vreau, îi pun gâtul pe tăietor şi numai una-i trag cu barda, măcar să ştiu că mă duc pe urmă la spânzurătoare. Aşa-i, măi George?

  — Aşa, aşa, murmură flăcăul, vrând să-l astâmpere.

  Vasile se uită împrejur triumfător şi scuipă ascuţit tocmai între picioarele primarului. Apoi, ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva, porni spre grupul fetelor, trăgând pe George după dânsul şi strigând în gura mare:

  — Anuţo! Anuţo! Unde eşti tu, fata tatii?

  George roşi, parcă l-ar fi băgat într-un cuptor încins. O mânie amestecată cu ruşine îi cuprinse sufletul. Şi deodată îi zise încet, să nu-l audă şi alţi oameni:

  — Las-o pe Anuţa, că-i cu Ion a Glanetaşului în grădină, sub nuc…

  Baciu tresări înţepat. Scoase un ţipăt scurt şi se îndreptă cu paşi mari spre colţul şurii, unde tocmai se ivea Ana, tremurând de spaimă, căci îi auzise glasul. Ţăranul o văzu, se opri în mijlocul ogrăzii, unde ajunsese, îşi răşchiră picioarele, îşi trânti mâinile în şolduri şi îşi împinse burta