— Bine, Anuţo, aşa ne-a fost vorba?

  Şi se repezi spre ea cu pumnul ridicat, gata s-o izbească. O femeie ţipă desperată:

  — Tulai! Săriţi c-o omoară!

  Până să ajungă însă la fată, Vasile zări pe Ion, sosind tot de după şură, şi numaidecât uită pe Ana şi se întoarse ameninţător spre flăcău. Văzându-l cum vine drept la el, Ion avu o tresărise uşoară, dar îşi urmă calea, liniştit, ca şi când n-ar înţelege mmic, cu o privire nepăsătoare către Baciu.

  — Ce ţi-am spus eu ţie, sărăntocule, ai? Urlă, apropiindu-se mereu, Vasile Baciu, pe care liniştea lui Ion îl întărâta mai rău.

  Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuţit. O scăpărare furioasă îi ţâşni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. Răspunse cu o voce puţin tremurătoare, dar batjocoritoare:

  — Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi porunceşti?

  — Am să-ţi poruncesc, tâlharule, şi dacă nu asculţi de vorbă, am să te umplu de sânge! Răcni ţăranul aprins de mânie până în măduva oaselor, aruncându-se la el.

  Acum Ion se opri, încleştă pumnii şi strigă înăbuşit, parcă ar fi căutat să se stăpânească:

  — Să nu dai, bade Vasile, că… Să nu dai! Să nu dai!

  Câţiva bărbaţi şi flăcăi se zvârliră la Vasile, ostoindu-l. Ion stătea neclintit, ca un lemn, doar inima îi sfărâma coastele ca un ciocan înfierbântat. Dintru-ntâi se gândise să-l lase în plata Domnului, că-i beat şi e tatăl Anuţei. Dar când l-a suduit şi s-a apropiat să-l lovească şi-a pierdut cumpătul. Îi clocotea tot sângele şi parcă aştepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârteca în bucăţele, mai ales că la spatele lui văzuse pe George care privea dispreţuitor şi mulţumit. Baciu se zvârcolea în braţele oamenilor, răcnind neîncetat:

  — Lăsaţi-măăă! Lăsaţi-mă să-i scot blohotăile! Trebuie să-i beau sângele, altminten plesnesc! Lăsaţi-mă!

  Ţăranii însă îl duseră, aproape pe sus, până la poartă, în vreme ce el nu mai contenea şi se smucea din răsputeri:

  — Ce are hoţul cu fata mea? Ce are! Uuuh! Lasă-mă, Nistore! Tfff!

  Ion schimba feţe-feţe. Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simţea o uscăciune parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. Mereu îi fulgera să se repeadă şi cu un pumn zdravăn să-i înăbuşe în gât ocările. Deodată cu gândul acesta însă îi răsărea în minte şi Anuţa, oprindu-l pe loc. Se uită după ea, dar în învălmăşeală fata o ştersese acasă plângând. Femeile şi fetele se împrăştiară care încotro, ca un cârd de galiţe speriate de uliu, şi priveau din uliţă şi de prin ogrăzile vecine, aşteptând în fiece minut să înceapă bătaia. Profitând de încăierare, preotul plecă, spunând scandalizat doamnei Herdelea:

  — Asemenea destrăbălaţi trebuiesc daţi pe mâna jandarmilor să le înmoaie ciolanele. Numai aşa s-ar face oameni de omenie… Păcat că Ion nu l-a scuturat puţin… Ar fi meritat…

  Învăţătoarea clătină din cap în culmea indignării, îşi ridică uşor rochia, să nu măture praful uliţei, şi porni repede împreună cu Belciug şi cu Laura. Titu rămase mai în urmă. Îi părea rău că nu poate vedea cum se isprăveşte cearta şi, mergând, întorcea mereu capul.

  Hora se sparse. Ţiganii se retrăseseră spăimântaţi în şură; Găvan îşi rezemase gorduna într-un colţ, hotărât s-o apere cu orice preţ, să nu i-o spargă bătăuşii. Flăcăii se adunară împrejurul lui Ion, aţâţându-l:

  — Ce te-ai lăsat, Ionică, să te ocărască? Trebuia să-i tragi măcar vreo două scatoalce, să te pomenească!

  Alţii, câţiva prieteni de-ai lui George, stăteau mai deoparte rânjind. Mai târzior veni între ei şi George, urmat de Ilie Onu, care nu-l slăbea, ca o umbră credincioasă.

  — Uite cum se strică toată veselia din pricina…! Zise George, supărat puţin, cu o privire spre feciorul Glanetaşului.

  Ion însă nu vedea, nu auzea. Ruşinea îl ţintuise locului. Se uita mereu după grămada de oameni între care se zbătea Vasile Baciu, mereu muncit de pornirea de a-l zdrobi.

  George mai schimbă câteva cuvinte cu tovarăşii lui, apoi strigă lăutarului cu glas mândru:

  — Hai, ţigane, la Avrum! Ce mai stăm aici de pomană?

  Glasul acesta zbârnâi ca o trâmbiţă în urechile lui Ion. Din doi paşi fu lângă Briceag şi-i porunci scurt:

  — Hai!

  Ţiganul stătea încurcat, uitându-se când la unul, când la altul, neştnnd pe care să-l asculte.

  — Apoi stai, Ioane.

  — Făcu George, tot trufaş – că eu l-am arvunit!

  Ion, parcă nici nu l-ar fi auzit, repetă mai aspru:

  — Hai!

  În ochii lui ardea atâta mânie că Briceag strânse din umeri spre George, puse vioara la obraz şi începu îndată un cântec de veselie. Prietenii lui Ion porniră să chiuie şi să pocnească din degete, în semn de izbândă, apoi să tropăie de răsuna bătătura. Ion o luă înainte spre poartă, iar ceilalţi după el, fluierând şi chiuind. Lăutarii îi urmară cântând; Găvan, cu gorduna agăţată de-a umăr, sufla greu ca un gâscan îndopat. În uliţă ceata poposi o clipă, tropăind furtunos pe loc spre marea admiraţie a fetelor care se uitau din porţile ogrăzilor. Pe urmă porniră cu toţii în stânga, chiuind în tactul cântecului, întovărăşiţi de o droaie de copii.

  George rămase cu ai lui lângă şură, furios, dar neîndrăznind să se împotrivească. Îi era necaz mai cu seamă că el dăduse arvună ţiganilor şi tot el avea să le plătească restul până la patru zloţi. Adevărat că banii îi strângea de la flăcăi, câte douăzeci de creiţari de căciulă, dar până să-i adune trebuia să se sfădească cu mai toţi şi să-şi bată capul, căci Briceag nu mai vrea să aştepte, de când a păţit-o o dată de-a rămas neplătit. Însărcinarea aceasta îi plăcea, nici vorbă, fiindcă i se părea că-l înalţă deasupra tuturor. Acum însă, văzând că flăcăii ţin