totuşi partea lui Ion, se simţea umilit, mai ales că aceasta venea după ce aflase că Ion umbla serios după Ana… Se uitase cu jind cum au plecat toţi cu lăutarii şi avusese o clipă gândul să se amestece şi el între ei şi să se arate că nu-i supărat. Dar îşi dăduse seama că s-ar coborî prea mult în ochii tovarăşilor lui. Drept răzbunare şi mângâiere, după ce ceilalţi cotiră spre Uliţa cea mare, zise zâmbind:

  — Eu nu mai dau ţiganilor nici un creiţar. Să le dea Ion, că Glanetaşu are destui.

  Flăcăii însă nu pricepură batjocura lui. Erau plouaţi c-au rămas bătuţi şi fără lăutari. Ilie Onu rupse tăcerea:

  — Noi ce mai păzim aici? S-a înserat, toată lumea a plecat… Hai şi noi la crâşmă!

  Nu mai zise nimeni nimic. Se cărăbăniră încet, prin grădină, peste Gârla Popii, să ajungă cel puţin mai curând la Avrum…

  Todosia, în pragul tinzii, aşteptă până ce rămase ograda goală şi apoi se închină, murmurând:

  — Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că nu i-ai încăierat, că mai dădeam şi de poznă cu jandarmii!

  Lângă prispă, aproape de poartă, Savista-oloaga şedea ghemuită, ca moartă de răcnetele oamenilor, ferindu-se să nu fie călcată în picioare. Todosia nici n-o zări până când merse să închidă poarta.

  — Da tu n-ai plecat, Savistă? Bine că nu te-au strivit… Acu du-te şi tu, draga lelii, du-te, că ai o postată bună până acasă şi uite-acuşica se înnoptează…

  Savistă nici nu mai sufla de groază. Îşi suflecă poalele, îşi prinse-n brâu zadiile şi se târî cât putu mai repede până-n uliţă şi apoi o apucă mai încetişor pe marginea şanţului spre casă.

  Cârciuma nu era mai răsărită ca alte case din sat, doar că avea acopenşul de ţiglă şi spre uliţă, în două ferestruici, apărate cu reţea de sârmă, sticle de băuturi colorate, borcănele de bomboane pestriţe şi diferite mărfuri căutate de ţărani. Odaia din faţă era mai mare, podită şi mobilată numai cu câteva mese lungi şi de două ori atâtea bănci de brad, pe care slujnica le freca cu nisip şi le spăla în fiecare vineri de se făceau albe ca varul pentru duminicile când sătenii veneau să-şi înece necazurile în băutură. Într-un colţ, lângă tejgheaua adăpostită într-o cuşcă de leaturi, Avrum împreună cu fiul său Aizic se învârteau îngrijoraţi printre şiragurile de sticle şi în jurul unui butoi uriaş de rachiu. Din când în când Aizic se cobora, cu lumânarea aprinsă, în pivniţa de sub cuşcă, unde se odihneau alte butoaie şi damigene cu rachiu, şi chiar cu vin şi cu bere pentru feţele spălate care, dacă aveau poftă să petreacă, se retrăgeau în fund, în odaia cârciumarului, spre a fi mai feriţi de ochii norodului…

  Îndată ce s-a stricat hora, bărbaţii au început să se îndrepte, mai singuratici, mai în grupuri, spre Avrum. Când sosi George cu prietenii lui, prispa gemea de oameni care dezbăteau întâmplarea de la joc, unii luând partea lui Baciu, alţii lui Ion. Flăcăii intrară de-a dreptul în crâşmă. Mesele şi băncile erau oprite înadins pentru dânşii, ca să poată petrece mai în tihnă. Se aşezară tăcuţi. Se simţeau înfrânţi.

  Avrum ieşi repede din cuşcă, cu două sticle de rachiu pe care le puse pe masă, în faţa lui George, întrebând:

  — Cine plăteşte?

  — Lasă că plătim noi, jupâne! Răspunse Ilie Onu întinzând mâna după o sticlă.

  — Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde, zise Cârciumarul uitându-se pe rând la toţi, ca şi când ar fivrut să le citească pe faţă ce au în pungă. Pe obrazul tău nu dau eu nici o duşcă de apă chioară… Ei, cine plăteşte? Vreau să ştiu. Ori duc rachiul şi-l torn înapoi în butoi…

  George scormoni din buzunarul laibărului o pungă soioasă şi numără gologanii cuveniţi fără să deschidă gura. Avrum îi strânse cu băgare de seamă şi plecă spre cuşcă zornăindu-i în pumni. Ilie însă nu se putu răbda să nu-i strige mândru, parcă el ar fi cheltuit:

  — Ai văzut, jupâne? Altă dată apoi să nu mai cârteşti!

  Un flăcău, aprins brusc de mirosul băuturii, izbi cu pumnul în masă şi începu să chiuie de dârdâiau geamurile. Ceilalţi se dezmorţiră ca şi când le-ar fi turnat în suflet o undă de bucurie. În câteva clipe toată cârciuma se încinse de strigătele lor năstruşnice.

  Când chiuiau mai cu foc, se auziră pe uliţă alte chiote de veselie, mai furtunoase şi mai sălbatice. Un răstimp cele două grupuri părea că s-au luat la întrecere care să se înăbuşe. Cei de-afară însă cu cât se apropiau, cu atât vuiau mai cuprinzător. Iar când năpădiră în crâşmă amuţiră de tot pe oamenii lui George. De altfel, în curând conteniră şi noii-sosiţi împreună cu lăutarii, osteniţi de sforţări, chiotele prefăcându-se într-un zgomot asurzitor de chemări răguşite, de porunci mânioase, de ţipete nerăbdătoare, din care numai uneori se înţelegea mai lămurit:

  — Jupâne, o cupă, da dulce!

  — Hai mai iute, Avrume!

  — Unde te ascunzi, tartane, fi-ţi-ar neamul de ocară!

  Feciorii nu mai încăpeau pe bănci. Ţiganii se îndesară la masa lui Ion, afară de Găvan care trebui să stea în picioare, în colţ, lângă gordună. O sumedenie de sticle şi pahare răsări pe mese. Mirosul de rachiu se frământa cu fumul greu de tutun şi cu zăpuşeala acră de sudori. Toată lumea vorbea de-a valma, închinând, strigând, lălăind. Toate gurile înjurau de Dumnezeu, de soare şi de lună pe lăutari sau pe Avrum, sau pe Dumnezeu însuşi.

  Între timp se înnoptase şi odaia nu mai era luminată decât de o lampă funinginită, spânzurată de o grindă din tavan. În lumina galbenă-bolnavă şi tremurătoare oamenii păreau mai beţi de cum erau aievea, ochii luceau mai sălbatic, iar braţele goale, ciolănoase, cu muşchii umflaţi ca nişte şerpi flămânzi, se ridicau mereu peste capetele tulburate, ameninţând ori prevestind o primejdie. Glasurile se îngroşau şi răguşeau din ce în