ce, vorbele deveneau mai grosolane şi sudălmile mai mânioase. Feţele asudate clipeau care roşii-pară, care galbene-verzui, iar din gălăgia ameţitoare se înălţau, stăpânitoare, râsete zvăpăiate, câte un râgâit larg, urlete prelungi…

  Simion Lungu, beat leucă, rezemat de un colţ de masă, îşi înjura nevasta care stătea lângă el, în picioare, cu un copilaş la ţâţă. Femeia îl trăgea întruna de mânecă, zicându-i cu glas monoton, fără să se sinchisească de ocările lui:

  — Hai, Simioane, hai zău acasă, că mâine trebuie să te scoli cu noaptea-n cap să te duci după lemne, că nu mai am nici cu ce aţâţa focul… Hai, hai, zău!

  Simion se plângea comesenilor care nu-l ascultau, înjura, bea, până ce în cele din urmă femeia îşi făcu loc alături de dânsul, astupând gura copiluluicu sfârcul pieptului, râzând şi trăgând zadarnic cu ochiul spre un flăcău pe care băutura îl posomorâse.

  Toţi flăcăii închinau, pe rând, cu lăutarii care cântau din ce în ce mai cu suflet doine de beţie, tărăgănate şi lăbărţate ca nişte femei dezmăţate. Briceag se ameţise bine de băutură, dar arcuşul lui trăgea parcă mai frumos, pe când Holbea, mai trăsnit, seconda atât de fals că lui însuşi îi era ruşine. Numai Găvan rămăsese treaz, întâi ca să-şi poată păzi gorduna, apoi fiindcă era un beţiv fără pereche, în stare să sugă o vadră de spirt fără măcar să clipească.

  Ion se simţea atât de amărât că nici rachiul nu-i ticnea. Ruşinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se aşezase pe inimă ca o piatră de moară. Se silea să nu se mai gândească la ce-a păţit şi totuşi mintea îi era otrăvită numai de ocară. O dorinţă grozavă îl cuprindea din ce în ce mai stăruitor în mrejele ei: să lovească, să spargă, să se descarce ca să se răcorească. Se uita în răstimpuri cu coada ochiului spre cealaltă masă, unde George, înviorat, închina mereu şi dăndănea, cu glasul gros şi neplăcut, un cântec domnesc, cu ochii fulgerători, cu o trufie provocatoare pe faţă. Privindu-l aşa, hoţeşte, Ion simţi deodată ca şi când i-ar cădea o pânză de pe ochi. Îşi aminti că Ilie Onu l-a văzut în grădină, îmbrăţişându-se cu Ana. Acum Ilie şedea lângă George. Ilie trebuie să-i fi dat de veste, iar George a asmuţit pe Baciu. Şi, fiindcă nu s-a putut răfui cu Baciu, i se înfipse în creier gândul că trebuie să se răfuiască cu George, îndată ce-i veni hotărârea aceasta, începu să-l chinuiască. Se frământa şi suferea pentru că nu ştia cum să înceapă.

  Atunci pică în cârciumă Titu Herdelea. Intrarea lui curmă o clipă gălăgia.

  — Bună seara! Rosti Titu puţin încurcat, căci toate privirile se întorseseră spre dânsul.

  — Bună seara! Răsună aproape în cor răspunsul tuturor, după care zgomotul îşi reluă stăpânirea mai avan ca înainte.

  Titu venise mai ales împins de cunozitate. Avea o presimţire că cearta de la horă nu va rămâne fără urmări şi nu s-a putut stăpâni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece? La cină familia Herdelea dezbătuse amănunţit întâmplarea şi cu toţii căzuseră de partea lui Ion, şi pentru că li-era vecin, şi pentru că feciorul Glanetaşului era mai deştept decât toţi flăcăii din Pripas. Discuţia o încheiase Titu, declarând grav:

  — Bine-ar face să-i tragă o sfântă de bătaie!

  Dar n-a spus cui să-i tragă şi mmeni din casă nu l-a mai întrebat, căci se făcuse târziu şi pe toţi îi cuprinsese somnul, iar învăţătorul chiar adormise îmbrăcat în timpul convorbirii. După ce s-a culcat toată familia, Titu s-a aşezat să lucreze, pentru tatăl său, la nişte registre de înscriere. A lucrat ce-a lucrat, pe urmă nu şi-a mai putut opri nerăbdarea. Şi, cum tutunul îi era pe isprăvite, şi-a luat pălăria şi s-a dus glonţ la cârciumă.

  Dădu mâna cu Avrum, cum obişnuia totdeauna când lua ceva pe datorie, ceru un tutun, îi spuse să-l treacă la cont şi apoi, ca să mai poată zăbovi, vorbi cine ştie ce cu ovreiul, trăgând cu ochiul spre mesele flăcăilor. Îl rodea să întrebe ce s-a mai întâmplat, dar se sfia. Ce-ar zice oamenii să afle că el se interesează de hârjonelile praşcăilor? În sfârşit porni mângâindu-se cu gândul că nu se poate să fi fost nici o încăierare de seamă, altfel n-ar fi toţi împreună.

  Trecând pe lângă masa lui Ion, zâmbi prieteneşte. Flăcăul se sculă în picioare şi-i zise respectuos, întinzându-i un pahar de rachiu:

  — Fă bine, domnişorule, şi închină cu noi un păhăruţ!

  Titu se codi puţin, mai mult de ochii lumii, căci prilejul i se păru bun să afle câte ceva. Aşteptă deci să stăruiască şi ceilalţi, şi atunci luă paharul şi-l ridică în sus în semn că vrea să închine. Ion strigă deodată poruncitor să se facă tăcere, şi toate glasurile se stinseră într-o clipire. Domnişorul însă acuma se zăpăci, nefiind meşter în hiritisirile lungi şi ceremonioase care plac ţăranilor.

  — Să trăieşti, Ioane! Să trăiţi cu toţii şi… noroc! Zise dânsul, după o pauză, cu vocea răguşită uşor de emoţie.

  Bău şi dădu înapoi paharul, abia stăpânindu-şi un fior de greaţă. Ion îi răspunse cu o închinare foarte iscusită, dar acoperită de gălăgia care reîncepuse. Titu îi întinse mâna:

  — Noapte bună, Ionică, şi mulţumesc!

  — Mulţumim noi de cinste, domnişorule! Făcu flăcăul petrecându-l până afară.

  În faţa cârciumii, pe prispă şi în uliţă, pâlcuri-pâlcuri de oameni închinau, povesteau sau se sfădeau. Fete mai curioase şi copii mai neostoiţi căscau gura pe la ferestrele dinspre grădină, lipindu-şi nasul de geamuri. Macedon Cercetaşu, mort de beat, comanda milităreşte, tolănit în marginea şanţului, de vuia satul.

  — Ai văzut ce mi-a făcut badea Vasile, domnişorule? Zise Ion încetinel, să nu-l audă şi alţii.

  — Da, şi-ţi spun drept, m-am mirat cum ai putut sta aşa, cu mâinile în sân, răspunse Titu clătinând din cap.

  — Ce puteam face, domnişorule? Şopti Ion scrâşnind dinţii. Dacă-i