Titu se apropie să nu piardă cumva vreo şoaptă. Iar fiindcă Ion tăcu, îl scormoni:

  — Zău, mă? Adică tu crezi că l-a pus cineva?

  — L-a pus, pot să jur pe sfânta cruce… Dumneata nu ştii că vrea să dea pe Ana după George a lui Toma Bulbuc.

  — Aa? După George?

  — Vezi bine c-aşa. Doar mereu o spune în gura mare, s-audă toţi câinii… Apoi amu vezi şi dumneata cine-i de vină…

  Titu, ca să-l întărâte, îl mulcomi:

  — Bine, dar poate că George nu l-o fi îndemnat să…

  Ion, cătrănit, îl întrerupse:

  — Vai de mine, domnişorule, cum poţi grăi aşa? Că doar eu ştiu bine că George nu mă suferă ca sarea-n ochi… Nu ştii dumneata cum umblă dânsul după Ana, şi încă de când? Anuţa nu-l vrea, că nu-i place, şi-apoi el cată să se răzbune pe mine…

  Titu tăcu un răstimp, se gândi şi pe urmă vorbi rar:

  — Rău, foarte rău că George umblă cu d-astea…

  — Crezi dumneata că mă las eu astă-seară până nu-l muştruluiesc? Poate numai de m-ar trăsni Dumnezeu din senin… Altminteri în cearşaf o să-l ducă de-aici…

  Glasul flăcăului se sugrumase de furie. Titu se spăimântă şi-i zise foarte încet şi sincer:

  — Astâmpără-te, Ioane, să nu dai de vreo poznă!

  — Să ştiu că zece ani nu scap din temniţă şi tot nu mă las până nu-i văd sângele! Murmură Ion, aprins ca un balaur, încleştând pumnii şi cutremurându-se…

  Titu ştia acum sigur că va fi scandal mare şi nici nu se mai duse acasă. Trebuia să vadă bătaia, să aibă ce povesti mâine familiei şi poate chiar prietenilor din Armadia. Merse deci încet, plimbându-se, până la gura Uliţei din dos, se întoarse iar înapoi, trecu prin faţa cârciumii până spre casa lui Simion Butunoi, nevrând să se depărteze prea mult ca să poată sosi grabnic la faţa locului când va începe încăierarea.

  Făcu plimbarea aceasta de zece ori, de douăzeci de ori, şi tot degeaba… Ion, oricât era de hotărât, nu îndrăznea să se agaţe tam-nisam de oameni. Îi trebuia o pricină cât de mică, şi n-o găsea, căci George petrecea între tovarăşii săi şi nici nu se uita spre masa lui, parc-ar fi bănuit că-i caută gâlceava.

  Buba se sparse de-abia pe-aproape de miezul nopţii. Lăutarii, vrând să plece, căci erau tocmai din Luşca şi aveau de mers vreo două ceasuri, se sculară cerând plata de la George, care parcă tocmai aşteptase clipa aceasta ca să se răzbune. Se răsti la Briceag cu pumnii:

  — Ce, mă, cioară, mie-mi ceri bani? Mie mi-ai zis?

  — Nu m-ai tocmit tu? Se zborşi ţiganul presimţind că va rămâne neplătit.

  — Plătească-ţi cui i-ai zis şi are bani, că eu nu plătesc!

  — Apoi n-ai strâns tu banii de la feciori?

  — N-am strâns, încheie George mândru şi baţjocoritor, punând sticla la gură şi trăgând o duşcă zdravănă.

  În răstimp Ion se sculase şi se apropiase de masa lui George.

  — Plăteşte! Sâsâi dânsul încurcat.

  — Eu, mă! Eu? Strigă celalt sărind în picioare, încurajat de liniştea lui Ion pe care o lua drept slăbiciune.

  — Tu!

  — Da crezi tu că io-s cârpa voastră, mă? Răcni George tot mai dârz şi amemnţător. Şi încă mai sare la mine! Şi încă cine?

  Nu mai putu urma, căci Ion îl izbi cu amândoi pumnii, peste masă, drept în obraji. În cealaltă clipă se repezi şi George, dar Ion îl lovi a doua oară mai ţeapăn… Pe urmă se încăierară. George mugea ca un taur şi-l apucă de cheotoarea cămăşii, sucind-o aşa încât vinele lui Ion se umflau, iar faţa i se roşea din ce în ce mai tare. Cu toate acestea Ion îl lovea aprig când în cap, când în burtă, încât pumnii i se umplură de sângele ce curgea şiroi din nasul lui George, stropindu-le hainele.

  În cârciumă toată lumea se adunase ciopor în jurul lor, strigând:

  — Nu-i lăsaţi! Săriţi!

  Dar nu sărea nimeni, ca şi când toţi ar fi vrut să vadă întâi care-i mai tare? Numai Avrum, înfricoşat să nu-i prăpădească sticlele şi paharele sau să-i spargă geamurile, se năpusti la dânşii cu un curaj nebănuit, nu ca să-i despartă, ci silindu-se din răsputeri să-i împingă spre uşa de la uliţă. Lampa începu să fumege mai greu, gata să se stingă în vălmăşeală. Jertfind câteva smocuri din barba-i roşcovană şi primind bucuros o droaie de pumni, Avrum izbuti, în cele din urmă, să-i scoată afară. După bătăuşi năpădiră toţi oamenii în uliţă, încât în câteva clipe odaia se goli. Ovreiul, fericit c-a scăpat fără pagube, închise repede uşa şi trase drugul de fier, să nu se întâmple cumva să se mai reîntoarcă muşterii.

  Rostogolindu-se în uliţă, cei doi se descleştară. Ion se repezi la gardul cârciumarului, smulse un par şi, mai înainte să-l poată opri cineva, croi pe George peste spinare, încât acesta căzu grămadă, gemând prelung:

  — Valeu! M-a omorât tâlharul!

  Gura, mustăţile, barba, cămaşa lui George erau vopsite de sânge, dar numai lovitura de par îl biruise. Mai bolborosi câteva sudălmi, încercând să se ridice din şanţul în care se prăvălise, durerea însă îl copleşi curând, parcă i s-ar fi rupt şira spinării. Rămase încârcit în buruienile murdare, înconjurat de unii flăcăi ce săriseră să-l ajute. Nişte femei porniră să ţipe, bărbaţii înjurau, iar copilaşul lui Simion Lungu, speriat de gălăgia care se înteţea mereu, scăpând sfârcul ţâţei din gură, începu să zbiere. Ilie Onu se căznea să rupă un lătunoi dintr-un gard de peste drum ca să crape capul lui Ion, urlând furios:

  — Aesta-i ucigaş, oameni buni, aesta-i hoţ!

  Ion era mulţumit acuma şi răcorit, şi nu se mai sinchisea de nimic.