Smucind la lătunoi, Ilie îşi astâmpără mânia şi apoi împreună cu alţi flăcăi luară pe braţe pe George şi-l duseră acasă, suduind care de care mai năprasnic. În urma lor mergeau o mulţime de femei spăimântate şi câţiva copii întârziaţi pe uliţă…

  Pe cer se ivise o jumătate de lună luminoasă şi rece, argintând şoseaua şi vârfurile pomilor…

  Ceilalţi flăcăi se strânseră în jurul lui Ion, privindu-l cu respect şi aruncându-i câte o vorbă glumeaţă prin care voiau să-i arate prietenia şi admiraţia. Ar mai fi avut poftă de petrecere, dar ţiganii o şterseseră în vremea bătăii, iar în uşa lui Avrum zadarnic bătură, căci nu se deschise. Mai povestiră un răstimp în faţa crâşmei, pe urmă se împrăştiară, unii pe-acasă, alţii pe la drăguţe… Ion zvârli parul în grădina ovreiului şi porni spre casă, agale, mulţumit, ca după o ispravă bine făcută. Trecea pe dinaintea casei lui Vasile Baciu, a treia de la cârciumă. Se opri gândindu-se să intre la Ana. Se simţea doar acum răzbunat şi mai vrednic. Dar îşi zise că fata poate nu ştie ce vitejie a săvârşit dânsul adineaori, iar să-i spună el, nu i se părea potrivit. Mai bine să afle ea de la alţii şi să-l dorească mai mult. Se uită însă lung la casa nouă, ascunsă în umbra celor trei meri bătrâni din grădiniţă, la ferestrele negre ca nişte ochi somnoroşi, la ograda largă, la grajdurile adormite, la poarta de scânduri cu stâlpi înalţi, şi îl cuprinse o bucurie ca şi cum acuma toate acestea ar fi ale lui.

  În dosul portiţei Ana pândea cu inima cât un purice. Auzise larma de la Avrum şi se strecurase afară, bănuind că Ion, de supărare, trebuie să fi stârnit vreo poznă. Îi tremura sufletul să nu i se întâmple ceva. Ar fi ieşit în uliţă, dar îi era frică să nu scârţâie portiţa şi să se trezească tatăl său, care sforăia pe prispă de când îl aduseseră acasă oamenii de la horă. Văzu apoi cum îl duceau pe George şi-şi făcu cruce, mulţumită că cel zdrobit nu era Ion. Acum îl aştepta pe el, mişcată de mândrie şi parcă simţind cum îicreşte în inimă iubirea stăpânitoare, iubirea care pecetluieşte soarta oamenilor. Simţirea aceasta o înfiora şi în aceeaşi vreme îi apnndea toate tainiţele sufletului… Pe urmă îl auzi apropiindu-se. Pe urmă îl văzu oprindu-se. Vru să-l cheme ca să se arunce în braţele lui vânjoase şi ocrotitoare, şi totuşi nu se putu clinti. Pe urmă când el nu se urni, se înfricoşă, îşi frânse mâinile şi şopti drăgăstoasă, rugătoare, cu buzele uscate şi atât de încet că singură nu-şi auzi glasul:

  — Ionică! Ionică! Ionică!

  Ion însă îşi reluă calea, fluierând şi păşind mai apăsat. Cizmele lui bocăneau pe uliţa colbuită, iar uneori potcoavele zăngăneau izbind vreo piatră…

  Când ajunse aproape de casă, Ion se pomeni din urmă cu nişte paşi foarte grăbiţi. Era Titu care alerga gâfâind. Nu avusese norocul să vadă bătaia şi era nemângâiat. Se plictisise plimbându-se de colo până colo, mereu prin faţa cârciumii şi, în cele din urmă, ca să-i treacă mai uşor vremea, se duse până la răscrucea din celalt capăt al satului.

  Acolo a auzit zgomotul încăierăm. Şi-a iuţit paşii cât a putut, dar până să sosească la Avrum se mulcomise tot şi n-a mai găsit ţipenie de om.

  — Ei, ce-a fost, Ioane? Întrebă dânsul frecându-şi mâimle.

  — Nimic, murmură flăcăul liniştit. M-am răcont oleacă… Mai mult nu putu smulge dintr-însul Titu, oricât îl descusu. Se despărţiră zicându-şi în acelaşi timp:

  — Noapte bună!

  Cocoşii porneau să vestească miezul nopţii…

  Capitolul II.

  ZVÂRCOLIREA.

  O lumină cenuşie, tulbure privea pe ferestre când se trezi Glanetaşu. Din depărtare se auzi un cucungu slab, pierdut şi răguşit. Peste o clipă altul, mai aproape, răspunse subţire şi tăios. Pe urmă altele, din ce în ce mai apropiate şi mai ţanţoşe, până ce o bătaie surdă din aripi, în tindă, urmată de un cântec de cocoş, poruncitor, gros, sfârşindu-se într-un cârâit vesel, cutremură toată căsuţa, încât Glanetaşu tresări de spaimă şi-şi făcu cruce.

  — Bată-te Dumnezeu, cocoş nebun! Murmură bătrânul mai zvârcohndu-se puţin în pat până să se dezmeticească bine.

  — Dormi, muiere? Întrebă apoi, atingând cu cotul pe Ze-nobia.

  — Ba, răspunse femeia repede cu glasul limpede.

  Tăcură amândoi, scărpinându-se şi icnind bătrâneşte.

  — Da câte ceasuri să fie, hai? Căscă iar bărbatul, într-un târziu.

  — Hai, scoală că-i vremea de sculat, mormăi Zenobia mai ursuză acum şi urnindu-se din aşternut.

  — Oare? Se miră Glanetaşu pocnindu-şi alene oasele.

  — Scoală, zău, măi bărbate, până mă duc să trezesc pe Ion, că el ştiu că n-are să se trezească singur, c-a jucat toată ziua şi a mai stat şi pe la Avrum până târziu… Scoală, scoală, să te duci la lucru, să nu ne apuce prânzul lenevind, că-i mai mare ruşinea!

  Bătrânul se scărpină iar în cap, în barbă, pe piept, căscă prelung cu poftă, se mai uită spre ferestre şi apoi murmură întrebător:

  — Oare lună-i ori ziuă?

  În clipa aceea, în tindă, cocoşul răspunse mai aspru şi mai poruncitor:

  — Cucunguuu!

  — Apoi n-auzi că-i ziuă? Făcu Zenobia care se dăduse jos din pat şi-şi lega zadiile, bolborosind rugăciuni.

  Glanetaşu se ridică întâi pe jumătate, se mai gândi şi în sfârşit sări din culcuş, silindu-se să fie spnnten ca să-şi alunge moleşala din ciolane.

  — Aprinde lampa, zise apoi căutând el însuşi chibriturile în firida hornului, dar negăsindu-le se necăji şi se răsti la femeie: Da unde dracu le-ai mai pus iar?

  Zenobia însă nu răspunse. Se închină larg de mai multe ori, bâiguind sfârşitul rugăciunilor şi, numai după ce isprăvi, strigă la Glanetaşu, funoasă:

  — O, trăsni-te-ar să te trăsnească, om nebun şi fără Dumnezeu, că nu mai