Ieşi trântind şi blestemând. În tindă găinile se ciocăneau şi cârâiau nerăbdătoare, iar când Zenobia deschise uşa spre ogradă, năvăliră afară parc-ar fi scăpat din temniţă. Femeia le aruncă câţiva pumni de porumb, afurisind mereu pe Glanetaşu şi numărând în gând găinile care se zbăteau să înghită cât mai repede şi cât mai multe grăunţe, în vreme ce cocoşul, veşnic neîncrezător cu Zenobia şi îngăduitor faţă de consoartele sale, apuca doar din când în când câte un bob. Găinile bătrâne se ghemuiau sfioase când stăpâna se apropia şi le căuta de ou, pe rând, spre marele necaz al cocoşului, care zbârlea creasta ameninţător, se ferea călcând ţanţoş şicotcodăcea clocotind de indignare…

  Apoi când galiţele se împrăştiară, Zenobia se sui în podeţul cu fân şi strigă din capul scării:

  — Ionică! Măi Ionică! Scoală, dragul mamii, să te duci să dobori iarba ceea, să nu ne pomenim c-o ploaie, să ne-o prăpădească!

  — Bine, bine, las că mă scol! Mormăiflăcăul somnoros. Zenobia nu-l mai cicăli. Ştia bine că băiatul, când e vorba de muncă, nu se codeşte şi nu leneveşte ca Glanetaşu.

  Ion dormea toată vara în podul cu fân de deasupra grajdului. Astfel nu mai deştepta din somn pe bătrâni când venea el noaptea de pe uliţe, ş-apoi mai auzea mereu şi pe Dumana, singura lor văcuţă, ronţăind sau rumegând, sau suflând aspru pe nări, pe când alegea fânul din ogrinjii ce-i punea dânsul seara în iesle.

  Îşi birui repede lenea somnoroasă, se târî până la gura podului şi coborî în ogradă.

  Satul dormea. Numai câte un cocoş întârziat mai vestea ici-colo zorile. O ceaţă uşoară, străvezie plutea peste coperişurile ţuguiate. Dealurile hotarului parcă se legănau, tremurându-şi porumbiştile multe, lanurile puţine de grâu şi de ovăz, în vreme ce vârfurile împădurite, negre şi nemişcate vegheau odihna satului, ca nişte capete de uriaşi îngropaţi în pământ până-n gât.

  O adiere de vânt, răcoritoare, pătrunse până-n sufletul flăcăului, alungându-i cele din urmă rămăşiţe de somn din oase. Îşi roti privirile prin ogradă, scărpinându-se în ceafă, ca şi când s-ar fi gândit de ce să se apuce. Zenobia, ieşind iar din casă, se minună:

  — Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat în cămaşa de sărbători?

  Ion se zăpăci de părere de rău, în vreme ce bătrâna urmă mai jalnic:

  — Ferfeniţă ai făcut toate înfloriturile şi mărgeluţele, şi ai înnegrit-o de nu ştiu zău cum am s-o scot din boală! Ba ai mai umplut-o şi de sânge… Cu cine te-ai bătut?

  Flăcăul se uită cu băgare de seamă şi de-abia atunci văzu că pieptul şi poalele cămăşii erau pătate de sânge.

  — Cu George a lui Bulbuc, mormăi, drept răspuns, şi intră în tindă. Îşi lepădă cămaşa, se îmbrăcă în hainele de lucru, încălţă opincile şi pe urmă se spălă pe obraji în Pârâul Doamnei care se vărsa chiar lângă casa lor în Gârla Popii.

  Era gata de drum. Zenobia îi pusese în traistă un codru de pâine de mălai, nişte brânză şi ceapă, toate învelite într-o pânzătură curată. Luând de sub grindă tocul şi gresia, flăcăul întrebă pe Glanetaşu care se tot sucea şi se-nvârtea căutând cine ştie ce:

  — Dumneata te duci la notar la lucru?

  — M-oi duce, că m-am tocmit de alaltăieri, de când a umblat după oameni prin sat…

  — Apoi bine… Numai să nu bei banii că trebuie să-i strângem. Ca mâine ai să vezi că începe să umble iar din casă în casă subprimarul cu straja după bir, adăugă Ion foarte aşezat.

  — Acu lasă că doar nici eu nu-s copil, făcu Glanetaşu.

  — Mi-ai pus de mâncare, mamă? Întrebă iar flăcăul, cântărind traista.

  — Ţi-am pus, şi la prânz oi veni şi ţi-oi mai aduce, răspunse Zenobia suflând din răsputeriân tăciunii din vatră care fâşâiau, afumau şi nu se apnndeau deloc.

  — Să vii nesmintit să întorci dumneata pologul, să nu mă mai întârzii eu şi cu asta, altfel nu isprăvesc cu cositul, că delniţa-i măricică, murmură Ion închinându-se şi ieşind.

  — Umblă sănătos!

  În tindă flăcăul îşi luă coasa din cui, agăţă traista în coasă şi coasa pe umăr, şi porni. Trecu repede pe dinaintea casei învăţătorului Herdelea, care dormea dusă, în vreme ce găinile în coteţul de lângă gard săreau, cârâiau şi se sfădeau. Merse pe şoseaua răvenită de rouă până unde se desparte drumul cel vechi, apoi coti în dreapta şi sui încet pe o cărare lină, printre porumbişti care mai late, care mai înguste, despărţite de răzoare crescute cu iarbă grasă. Păşea grăbit să ajungă mai curând, să apuce a cosi o bucată cât mai zdravănă înainte de răsăritul soarelui, căci iarba umedă se taie mai bine şi mai lesne.

  Hotarul era încă pustiu. Doar pe Simion Lungu îl găsi cosind de zor în livada ce o ţinea cu arendă de la Avrum, lângă o holdă de ovăz a lui Vasile Baciu. Trecând, îi strigă în loc de bineţe:

  — Harnic, harnic!

  Simion mai trase câteva brazde, pe urmă se opri să-şi as-cută coasa şi răspunse lui Ion, care se depărtase de-a binelea, încât nici nu-l mai auzi:

  — Apoi ce să facem? Muncim, că de-aceea ne-a lăsat Dumnezeu pe lume…

  Mai urcă Ion vreun sfert de ceas. Locul era tocmai în inima hotarului; o fâşie lungă şi îngustă, de vreo trei care de fân. Atâta rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi poreclit lumea „Glanetaşu”. Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevitor de n-avea pereche. Fugea de munca