grea. Se zicea că în viaţa lui n-a tras o brazdă cumsecade, adâncă şi cât trebuie de lată, că nici nu ştia ţine bine coarnele plugului; coasa iarăşi îl dobora repede şi-i stătea în mână ca un băţ. I-au plăcut mai mult lucrurile muiereşti: săpatul, pologul, căratul, semănatul. Dar şi mai bucuros trândăvea prin ogrăzile domnilor, pe la notar, pe la preot, pe la învăţător şi chiar pe la ovreu din Armadia şi din Jidoviţa. Niciodată nu i-au crescut bătături în palmă de muncă, nici nu i s-a plămădit pământul în piele… Norocul lui a fost Zenobia, o femeie ca un bărbat. Fără de ea câinii l-ar fi mâncat. S-a măritat cu dânsul fără voia părinţilor, care-i ziceau că din frumuseţe nu se face porumb şi din isteţime mămăligă. Singură la părinţi şi din oameni cu stare, ar fi putut lua fruntea satului. Ea însă l-a vrut pe Glanetaşu şi părinţii, ca să nu-i iasă din voie, în cele din urmă au dat-o şi au înzestrat-o cu patru table de porumb şi două de fâneaţă, trecându-i şi casa din capul satului cu grădina dimprejur. Când s-au mutat tinerii în casa unde stătuse bătrânii până şi-au clădit-o pe cea de peste drum de-a popii, au găsit până şi oalele pe foc, iar în ogradă o pereche de boi şi două vaci, o droaie de găini şi vreo cinci raţe… Gospodărie deplină, numai Glanetaşu să fi fost bărbat, s-o îngrijească.

  Ganetaşu însă nici după ce s-a însurat nu şi-a schimbat năravurile. Zenobia l-a lăsat cât l-a lăsat, pe urmă, văzând că nu-i nici o nădejde, s-a făcut ea bărbat şi a dus casa. Era harnică, alergătoare, strângătoare. Dacă n-a dus-o mai bine, n-a fost vina ei. Unde nu-i cap, nu-i spor. Din zi în zi s-au înglodat tot mai rău. O datorie naşte pe alta. Ca să astupe o gaură, stârneau o spărtură cât o şură. Azi se duce pe apa sâmbetei o limbă de porumbişte, mâine o livadă întreagă… Mare noroc că Dumnezeu nu le-a hărăzit decât un singur copil. Dac-ar fi venit mai mulţi poate c-ar fi ajuns de minunea lumii…

  Când au murit pănnţii Zenobiei, Glanetaşu stătea tocmai în două porumbişti ciopârţite şi în două vaci sterpe. Moartea bătrânilor iar i-a mai ridicat puţin deasupra nevoilor: vreo zece capete de vite, vreo cinci locuri bunişoare şi casa cea nouă… Aceasta au şi vândut-o îndată lui Iftode Condratu, ca să se mai uşureze de datorii.

  Măcar acum de-ar fi pus umărul Glanetaşu… Dar nu l-a pus. S-a lăsat de fluier şi s-a apucat de beţie. Cât e Armadia de mare, toate crâşmele le bătea. În loc să muncească la coasă ori la plug pe pământul lui, umbla pe la ovreu din Jidoviţa, să facă bani, iar banii să-i bea. Nu se îmbăta însă niciodată rău şi era blând la beţie; râdea întruna şi povestea fel de fel de minciuni, de-ţi era mai mare dragul de el… Aşa apoi, în câţiva ani, iar s-a încuscrit cu sărăcia. În zadar se jura Zenobia pe toţi sfinţii din calendar, după fiecare ciopârţire de moşie, că mai curând se spânzură decât să mai vândă o palmă de loc. Picau hârţoagele de judecată şi trebuia să dea de bunăvoie, dacă nu vrea să vină cu toba să-i facă haram şi puţinul din care-şi mai târau viaţa.

  Când s-a ridicat Ion, stăteau numai în trei petice de pământ: fâneaţa, spre care se grăbea acuma, şi două porumbişti, dincolo de şosea, tocmai în hotarul satului Sărăcuţa. Ce-ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. Nici o brazdă de moşie nu s-a mai înstrăinat de când s-a făcut dânsul stâlpul casei. În schimb, cum necum, în doi-trei ani a plătit şi datoriile ce le aveau la „Someşana” din Armadia, încât a putut aţâţa focul cu cărţuliile verzi şi roşii care pricinuiseră Zenobiei atâtea zile fripte…

  Flăcăul sosi încălzit de drum. Se opri în marginea delniţei, pe răzorul ce-o despărţea de altă fâneaţă, tot aşa de lungă şi de lată, pe care Toma Bulbuc o cumpărase acum vreo zece ani de la Glanetaşu. Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărin-du-l. Simţea o plăcere atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze. I se părea mai frumos, pentru că era al lui. Iarba deasă, grasă, presărată cu trifoi, unduia ostenită de răcoarea dimineţii. Nu se putu stăpâni. Rupse un smoc de fire şi le mototoli pătimaş în palme.

  Se aşeză pe răzor, înţepeni nicovala în pământ, potrivi tăişul coasei şi apoi începu a-l bate cu ciocanul, rar, apăsat, cu ochii ţintă la oţelul argintiu.

  Când isprăvi, se sculă, scoase de la brâu gresia, o înmuie bine în apa din toc şi apoi mângâie ascuţişul coasei cu gresia, schimbând mereu degetele mâinii stângi. Pe urmă, cu un pumn de iarbă, şterse toată coasa. În clipa aceea privirea i se odihnea pe delniţa lui Toma Bulbuc, cosită, cu fânul adunat în căpiţe care stăteau încremenite ici-colo, ca nişte mormoloci speriaţi. Pământul negru-gălbui părea un obraz mare ras de curând… Pnvindu-l, Ion oftă şi murmură:

  — Locul nostru, săracul!

  Se gândi puţin de unde să înceapă şi hotărî să pornească brazda de la capătul dinspre sat, cu faţa către răsărit, să-l vadă soarele când se va înălţa de după dealurile Vărărei. Încercă întâi coasa în colţ, făcându-şi loc, apoi croi brazda în latul locului ca să se usuce mai deodată şi mai repede.

  Când ajunse la marginea delniţei, se opri să mai netezească coasa cu gresia. Acuma stătea cu faţa spre satul care, sub o ceaţă străvezie, tremura uşor, se întindea şi se strângea, ca şi când s-ar feri de îmbrăţişarea răcoroasă a dimineţii. Vedea casa lor peste drum de a învăţătorului Herdelea, chiar în capul satului dinspre Jidoviţa, despărţite prin Uliţa Mare ce coboară până la Avrum, suie iar