noroc nemaiîntîlnit! În 1879, vasul „Jeannette”, care, ca și „Steaua Polară”, a izbutit să iasă din strîmtoarea Behring, s-a zbătut toată vara între ghețuri, fără a putea atinge măcar 73° latitudine nordică, iar la începutul lunii septembrie a fost prins de sloiuri cam la nord-est de insula Wrangel. Noi însă am reușit să trecem de 75° în patru zile și jumătate, fără prea multă greutate.

— Acum putem ajunge și pe jos pînă la pămînt, dacă ghețurile ar face cu neputință navigația, spuse căpitanul. Cred că pînă acolo mai sînt cel mult optzeci sau o sută de kilometri.

ȚARA LUI FRIDTJOF NANSEN

În aceeași zi, seara tîrziu, în chip cu totul neobișnuit, la nord nu zăriră nici ceață, nici nori. Cînd soarele coborî aproape pînă la orizont, pe fundalul purpuriu al cerului se putea desluși în depărtare o linie zimțată.

— Pămînt, pămînt fără îndoială! exclamă căpitanul, care scruta depărtările cu luneta. Cîmpurile de gheață nu au acest contur și apoi pe fondul alb se zăresc nenumărate pete negre.

— Și e mai aproape decît credeam! După părerea mea, pînă acolo nu sînt mai mult de cincizeci-șaizeci de kilometri, remarcă Makșeev.

— Așa dar, continentul polar există și expediția noastră nu e zadarnică, spuse cu vădită mulțumire Truhanov.

În noaptea aceea, de bucurie că au zărit pămîntul, călătorii noștri zăboviră mult pînă să se culce. Nefiind ceață, putură asista la un spectacol rar; în crucea nopții, soarele care se rostogolise asemenea unui glob de foc, dincolo de coama îndepărtatului lanț muntos, începu să se înalțe iarăși.

Toată noaptea, și a doua zi dimineața, „Steaua Polară” înaintă mereu, strecurîndu-se ca și înainte prin coridoarele mai strîmte sau mai largi dintre ghețuri. La amiază, cînd măsurară latitudinea, constatară că în douăzeci și patru de ore înaintaseră spre miazănoapte cu aproape 0,5.

Spre seară, soarele care luminase încă de dimineață aproape fără întrerupere, fenomen puțin obișnuit la această latitudine, se mistui în nori. Curînd, cerul se întunecă și se stîrni un viscol ca în toiul iernii, pulberea de zăpadă îi orbea. Totul se cufundă într-o pîclă lăptoasă. Vîntul nu putea ridica talazuri pe această mare acoperită de sloiuri uriașe, dar cîmpurile de gheață începură să se pună în mișcare, izbindu-se unele de altele. Pe marginile lor se formau banchize din blocurile de gheață îngrămădite claie peste grămadă, banchize înalte de patru pînă la șase metri. Vasul era în primejdie. Fură nevoiți să stea pe loc mai tot timpul, cu mașinile sub presiune și să dea la o parte ghețurile cu prăjinile. Aci înaintau cîțiva metri, aci o luau înapoi. Erau pregătiți pentru orice. Numai datorită construcției sale speciale, vasul rezistă la uriașa presiune a ghețurilor.

În sfîrșit, „Steaua Polară” reuși să se adăpostească într-o adîncitură mai mare de la marginea răsăriteană a unui uriaș cîmp de gheață. Aci petrecură în liniște restul nopții.

Către amiază, viscolul se potoli, apăru soarele și călătorii putură să determine latitudinea. Nu mică le fu surprinderea cînd constatară că vîntul de la nord mînase vasul spre sud, împreună cu ghețurile. În același timp, însă, acest vînt sfărîmase și dislocase cîmpurile de gheață, astfel că în următoarele două zile, pe o vreme mohorîtă, dar liniștită, „Steaua Polară” înaintă cu destulă ușurință și făcu fără îndoială o bună bucată de drum spre nord.

Sonda, care în Marea Beaufort arătase o adîncime de 500–700 stînjeni marini (1 m=0,5468 stînjeni), dădea acum de fund la o adîncime de 80 de stînjeni. Prin urmare, pămîntul era aproape. Se vede că aici începe platforma continentală submarină a acestui pămînt polar. Cum însă vremea continua să fie mohorîtă, iar norii pluteau jos de tot și burnița într-una, pămîntul nu se vedea deloc.

Către seara aceleiași zile, adică la 2 iunie, sonda arătă o adîncime de numai 20 de stînjeni. În fața călătorilor se profilau mormane compacte de gheață. Vasul înainta încet, cu băgare de seamă, ca să nu dea peste vreun banc de nisip, ceea ce lesne se putea întîmpla, deoarece pămîntul era aproape. Noaptea fură siliți să rămînă pe loc cîteva ceasuri, căci o negură deasă cuprinse împrejurimile.

Dimineața, vîntul ce se porni de la răsărit împrăștie ceața și astfel putură să vadă că „Steaua Polară” se află în apropierea unui zid de gheață înalt de vreo douăzeci de metri. Zidul se întindea la răsărit și la apus cît vedeai cu ochii.

— Pesemne că e un zid format din gheață continentală și care împrejmuiește acest pămînt polar la fel ca și zidul din jurul Polului Sud! spuse Truhanov membrilor expediției, care se îngrămădiseră pe punte.

Dat fiind că locul nu era prielnic pentru debarcarea expediției, vasul se îndreptă spre est, în nădejdea de a da de vreun golf sau de o spărtură în zid, care să îngăduie expediției să ajungă pe suprafața gheței. Sonda arătă o adîncime de 16 stînjeni. Era de presupus că temelia zidului de gheața se află pe fundul mării.

Navigarea în apropierea zidului nu era lipsită de primejdii, deoarece — adeseori — din acest zid abrupt, uneori povîrnit deasupra apei și brăzdat de nenumărate crăpături, se desprindeau bucăți uriașe de gheață, care cădeau în apă cu un plescăit înăbușit. Prin unele crăpături mai mari, transformate în albii adînci, dar înguste, se rostogoleau pîrîiașe în cascade.

Navigau cu mare băgare de seamă. Nevoiți să ocolească bancurile de nisip și cîmpurile de gheață, nu străbătură decît vreo patruzeci de kilometri în douăzeci și patru de ore. Spre seară apăru în față un promontoriu lung, ca și cum zidul și-ar fi schimbat direcția și cotea spre sud. Dar cînd „Steaua Polară” se apropie de el, văzură că acest promontoriu nu era un munte de gheață, ci un cap stîncos de pămînt.

La cină, în salon, navigatorii se sfătuiră cum să boteze pămîntul descoperit. Hotărîră să-i spună Țara lui Fridtjof Nansen, în cinstea marelui explorator al mărilor și regiunilor polare. Cu toată împotrivirea lui Truhanov, promontoriul fu botezat cu numele său, deoarece el era organizatorul expediției.

Chiar lîngă promontoriu, zidul de gheață se retrăgea spre nord, formînd un golf nu prea mare, dar destul de