20000 de leghe sub mari descarcă top cărți bune despre magie online gratis .pdf 📖

Jules Verne

Douăzeci de mii

de Leghe sub Mări

Partea Întîi

Capitolul I O STÎNCĂ MIŞCĂTOARE

În anul 1866 s-a petrecut o întîmplare ciudată, un fenomen nelămurit şi neînţeles, pe care fără îndoială că nimeni nu l-a uitat. Dacă lăsăm la o parte zvonurile care-i nelinişteau pe locuitorii porturilor şi frămîntau opinia publică de pe întregul glob, trebuie să spunem că întîmplarea aceea i-a tulburat îndeosebi pe marinari. Ea a dat foarte mult de gîndit negustorilor, armatorilor, comandanţilor de vapoare, skipperilor şi masterilor din Europa şi America, ofiţerilor din marina militară a tuturor ţărilor şi, odată cu ei, guvernelor din diferitele state ale celor două continente. În adevăr, de cîtva timp, mai multe vase întîlniseră pe mare «ceva uriaş», un fel de obiect lunguieţ, în formă de fus, cîteodată fosforescent, şi cu mult mai mare şi mai rapid decît o balenă.

Toate faptele în legătură cu această apariţie, consemnate în diferite jurnale de bord, se potriveau destul de bine între ele în ceea ce priveşte structura lucrului ori fiinţei aceleia, viteza incalculabilă a mişcărilor sale, puterea uimitoare cu care înainta, vitalitatea rară cu care părea înzestrată.

Dacă ar fi fost un cetaceu, el ar fi întrecut în mărime pe toţi cei cunoscuţi de ştiinţă pînă atunci. Nici Cuvier, nici Lacépède, nici Dumeril, nici de Quatrefages n-ar fi admis existenţa unui asemenea monstru, afară de cazul cînd l-ar fi văzut ei înşişi cu propriii lor ochi de savanţi.

Luînd media observaţiilor făcute în diferite rînduri, înlăturînd evaluările timide, care atribuiau acestui obiect o lungime de două sute de picioare, respingînd părerile exagerate care îl descriau lat de o mie şi lung de trei mii de picioare, se putea afirma că această fiinţă nemaipomenită, dacă ea exista totuşi, întrecea cu mult toate dimensiunile admise pînă atunci de către ihtiologi.

Or, ea exista; faptul în sine nu mai putea fi tăgăduit şi, ţinînd seama de înclinarea care îmboldeşte creierul omenesc spre supranatural, se va putea înţelege emoţia stîrnită în întreaga lume de această apariţie de necrezut. Iar ca să o treci în rîndul basmelor era cu neputinţă.

Într-adevăr, la 20 iulie 1866, vaporul Governor-Higginson, aparţinînd Companiei «Calcutta and Burnach steam navigation», întîlnise această namilă mişcătoare la cinci mile spre răsărit de coastele Australiei. La început căpitanul Baker crezu că se găseşte în faţa unei stînci necunoscute. El se pregătea chiar să-i determine poziţia exactă, cînd două coloane de apă, zvîrlite de ciudatul obiect, se înălţară şuierînd la o sută cincizeci de picioare în aer. Deci, afară de cazul că prin stîncă ar fi putut străbate ţîşnirile intermitente ale vreunui gheizer, Governor-Higginson avea de-a face, fără doar şi poate, cu un mamifer acvatic, necunoscut pînă atunci, care arunca prin nările sale coloane de apă amestecată cu aer şi aburi.

Un fapt asemănător a mai fost observat în ziua de 23 iulie a aceluiaşi an, în apele Pacificului, de către vasul Cristobal-Colon al Companiei «West India and Pacific steam navigation». Deci, acest cetaceu neobişnuit putea să se mişte dintr-un loc într-altul cu o iuţeală uimitoare, dat fiind că Governor-Higginson şi Cristobal-Colon îl întîlniseră într-un răstimp de trei zile în două puncte diferite ale globului, despărţite unul de altul printr-o distanţă de peste şapte sute de leghe marine.

Cincisprezece zile mai tîrziu, la două mii de leghe de acolo, Helvetia al «Companiei Naţionale» şi Shannon al Companiei «Royal-Mail», mergînd în direcţii opuse, prin partea Atlanticului cuprinsă între Statele Unite şi Europa, îşi semnalară reciproc apariţia monstrului la 42°15' latitudine nordică şi 60°35’ longitudine vestică de la meridianul Greenwich. În urma acestei observaţii simultane, se crezu că lungimea minimă a mamiferului poate fi evaluată la peste trei sute cincizeci de picioare englezeşti{1}, prin faptul că Shannon şi Helvetia erau mai mici decît el, deşi fiecare din cele două vase avea cîte o sută de metri de la prova la pupa. Or, cele mai mari balene, acelea care trăiesc prin apele insulelor Aleutine, Kulammak şi Umgullik, n-au depăşit niciodată lungimea de cincizeci şi şase de metri — dacă o ating şi pe aceasta.

Rapoartele sosite unul după altul, noile observaţii făcute pe bordul transatlanticului Pereire, o ciocnire între Etna, de la linia Inman, şi monstru, un proces-verbal încheiat de ofiţerii fregatei franceze Normandie, o foarte serioasă dare de seamă obţinută de statul-major din partea comandantului Fitz-James, de pe bordul vasului Lord-Clyde, tulburară adînc opinia publică. În ţările cu locuitori veseli din fire se făcură glume pe seama fenomenului, dar ţările serioase şi cu spirit practic, ca Anglia, America, Germania, fură viu preocupate de această problemă.

Pretutindeni în marile oraşe, monstrul ajunsese la modă. A fost cîntat în cafenele, prezentat în teatre şi luat în batjocură în ziare. Ştirile fanteziste au avut de asemenea un prilej minunat să se răspîndească în fel de fel de variante. În ziare apărură din nou toate fiinţele uriaşe născocite de mintea omului, de la balena albă, îngrozitoarea Moby Dick din regiunile hiperboreene, şi pînă la uriaşul Kraken, ale cărui tentacule pot să înlănţuie un vas de cinci sute de tone şi să-l tragă în adîncurile oceanului. Au fost reproduse chiar şi mărturii din vremuri vechi, părerile lui Aristotel şi ale lui Pliniu, care admiteau existenţa unor asemenea monştri, apoi povestirile episcopului norvegian Pontoppidan, descrierile lui Paul Eggede şi în sfîrşit rapoartele domnului Harrington, care trebuie crezut cînd afirmă că a văzut de pe bordul lui Castillan, în 1857, şarpele uriaş ce bîntuise pînă atunci numai mările vechiului «Constitutionnel»{2}.

Atunci izbucni nesfîrşita polemică în rîndul societăţilor şi al ziarelor ştiinţifice, între cei ce credeau în existenţa monstrului şi cei care nu voiau să o recunoască. «Problema monstrului» înflăcăra spiritele. Ziariştii care ţineau parte ştiinţei, în luptă cu cei care mînuiau subtilităţile spiritului, vărsară valuri de cerneală în timpul acestei campanii de neuitat; unii vărsară chiar şi două sau trei picături de sînge, fiindcă de la şarpele de mare se ajunse şi la insulte dintre cele mai jignitoare.

Războiul acesta ţinu şase luni, în care timp izbînda păru că trece