Castelul din Carpati citește gratis romane de dragoste .Pdf 📖

Jules Verne

Castelul din Carpaţi

Capitolul I

Povestirea care urmează nu este fantastică, este  doar romanescă. Trebuie, oare, având în vedere  caracterul ei neverosimil, să tragem de aici concluzia  că nu este adevărată? Ar fi o eroare. Suntem într-o  epocă în care orice se poate întâmpla  ― aproape că avem dreptul să spunem că orice s-a  şi întâmplat.  Dacă plăsmuirea noastră nu este deloc verosimilă astăzi, poate fi mâine, graţie resurselor  ştiinţei care  sunt şansa viitorului, şi nimeni nu se va gândi să o  aşeze în rândul legendelor. Dealtfel, la adăpostul  acestui practic şi pozitiv secol al XIX-lea, nu se mai  născocesc nicăieri legende, nici în Bretania, pe  meleagurile crâncenilor  korrigani, nici în Scoţia,  ţinutul  brownielor şi al  gnomilor, nici în Norvegia,  patria aşilor, elfilor, silfilor şi walkiriilor, nici chiar în  Transilvania unde, decorul Carpaţilor se potriveşte atât  de bine evocărilor psihagogice. Se cuvine să reţinem  totuşi că regiunea transilvană este foarte legată încă de  superstiţiile străvechi.

Provinciile acestea de la capătul Europei, domnul  de Gérandole-a descris, Elisée Reclus le-a vizitat.

Nici unul dintre ei nu a pomenit despre ciudata  istorie pe care se bizuie romanul de faţă. Au avut,  oare, cunoştinţă de ea? Poate, dar n-au vrut să-i dea  crezare. Este regretabil, căci ar fi relatat-o unul cu  rigoarea unui analist, celălalt cu acel lirism necăutat  cu care sunt impregnate însemnările sale de călătorie.

De vreme ce nici unul, nici celălalt nu a făcut-o, o  voi face, în locul lor, eu.

În ziua de 29 mai a anului acela, un cioban îşi  păzea turma la marginea unui podiş plin de verdeaţă,  la poalele Retezatului care domină o vale fertilă,  acoperită de păduri cu tulpini drepte, îmbogăţită de  frumoase culturi. Iarna, galernele, care sunt vânturile  din nord-vest, rod acest podiş înalt, descoperit,  neadăpostit, ca briciul unui bărbier. Se spune atunci,  prin partea locului, că se bărbiereşte, şi încă până la  sânge.

Ciobanul acesta nu avea nimic arcadian în straiele  lui şi nimic bucolic în atitudine. Nu era nici Dafnis,  Amintas{1} Tityr, Lycidas, ori Meliben. La picioarele lui  înfipte în nişte încălţări grosolane  şi caraghioase de  lemn nu murmura Lignon-ul, ci Jiul valah, ale cărui  ape proaspete şi pastorale ar fi fost demne să curgă prin meandrele romanului Astreei.

Frik din satul Werst ― aşa se numea acest rustic  păstor ― la fel de neîngrijit ca şi animalele sale, bun să locuiască în acea cloacă sordidă ridicată la intrarea în  sat, unde oile şi porcii lui creşteau într-o revoltătoare  păducherie (acesta este singurul cuvânt, împrumutat  din limba veche, potrivit pentru târlele păduchioase  din comitat).

Immanum pecum precumpănea aşadar, în purtarea  numitul Frik, asupra lui immanior ipse. Trântit pe o  movilă acoperită cu iarbă dormea cu un ochi, veghind  cu celălalt, cu pipa lui mare în gură, fluierându-şi,  uneori, câinii, când vreo oaie se îndepărta de păşune,  sau sunând în bucium şi trezind ecoul munţilor.

Erau ceasurile patru după amiaza. Soarele începea  să asfinţească. Câteva piscuri, cu poalele înecate într-o  ceaţă uşoară, dusă de vânt, se luminau spre est. Spre  sud-vest două spărturi în lanţul muntos lăsau să pătrundă un mănunchi pieziş de raze, ca un şuvoi de  lumină ţâşnind printr-o uşă întredeschisă.

Acest sistem orografic aparţinea regiunii celei mai  sălbatice din Transilvania, cunoscută sub denumirea  de comitatul Cluj.

Ciudat fragment al imperiului Austriei, este această Transilvanie, „Erdély” în maghiară, adică „ţara  pădurilor”. Este mărginită de Ungaria la nord, de  Valahia la sud, de Moldova la vest. Cu o suprafaţă de  şaizeci de mii de kilometri pătraţi, sau şase milioane  de hectare ― aproape a noua parte din Franţa ― este  un soi de Elveţie, dar cu jumătate mai întinsă decât  domeniul elveţian, fără să fie, însă, mai populată. Cu  podişurile sale, în mare parte acoperite de culturi, cu  păşunile sale bogate cu văile sale capricios conturate,  cu piscurile sale trufaşe, Transilvania, crestată de  ramificaţiile de origine platonică ale Carpaţilor, este  brăzdată de numeroase cursuri de ape, care se varsă în Tisa şi în acea Dunăre superbă, ale cărei Porţi de  Fier închid, la câteva mile mai la sud, defileul lanţului  Balcanilor, la frontiera dintre Ungaria  şi Imperiul  otoman.

Aceasta este străvechea ţară a dacilor, cucerită de  Traian şi primul secol al erei creştine. Independenţa de  care se bucura sub Ioan Zapolya şi urmaşii acestuia  până în 1699, avea să ia sfârşit în timpul lui Leopold  întâiul, ţara devenind o anexă a Austriei.

Dar, oricare ar fi fost statutul său politic, a rămas  sălaşul mai multor seminţii, care au trăit alături fără să se contopească: valahii sau românii, ungurii,  ţiganii, secuii şi, de asemenea, saxonii pe care timpul  şi împrejurările aveau să-i „maghiarizeze” în cele din  urmă, în folosul unităţii transilvane. Cărui tip îi  aparţinea Frik? Era un urmaş degenerat al vechilor  daci? Era dificil să te pronunţi, văzându-i părul vâlvoi,  faţa mânjită, barba zbârlită, sprâncenele groase ca  două perii cu ţepi roşiatici, ochii albastru-verzui, ale  căror colţuri umede erau acoperite de cataractă. Arată de cel puţin şaizeci şi cinci de ani, dar e înalt, uscat,  drept sub cojocul gălbui mai puţin blănos decât  pieptul lui; un pictor nu s-ar da deloc în lături să-i  schiţeze silueta când, purtând pe cap o pălărie  împletită din fibre vegetale, un adevărat  şomoiog de  paie, se reazemă de bâta lui încovoiată, la fel de  nemişcat ca o stâncă.

În clipa în care fascicolul de raze pătrunse prin  spărtura dinspre vest, Frik se întoarse; apoi, îşi puse  mâna pe jumătate strânsă în dreptul ochilor, aşa cum  şi-ar fi pus-o în dreptul gurii, ca să fie auzit până departe, şi privi foarte atent.

În geana de lumină a zării, la o milă bună mai  încolo, se profila conturul unui castel. Castelul acesta  vechi se înălţa pe creasta singuratică a defileului  Vulcan, partea superioară a unui podiş numit podişul  Orgall. Sub razele strălucitoare de lumină, arhitectura  sa se desluşea limpede, claritate proprie imaginilor  stereoscopice.

Totuşi, trebuia ca păstorul să aibă ochii foarte ageri  ca să poată distinge vreun amănunt, în acea pată îndepărtată. Brusc, iată-l