Margaret Atwood dawnload free .Pdf 📖

  I. NOAPTE.

  Capitolul unu.

  Dormeam în ceea ce fusese cândva o sală de gimnastică. Podeaua de lemn vopsit avea linii şi cercuri desenate pentru jocurile ce se jucau acolo odinioară; inelele coşurilor de baschet erau încă la locul lor, deşi plasele dispăruseră. De jur-împrejur se afla un balcon pentru spectatori şi mi s-a părut că simt în nări, asemeni unei amintiri vagi, mirosul pătrunzător de sudoare amestecat cu aroma dulceagă a gumei de mestecat şi parfumul fetelor din sală, în fuste de flanel, mai întâi cum le văzusem în fotografii, apoi purtând mini şi mai târziu pantaloni, apoi doar un cercel şi părul ţepos, cu şuviţe verzi. Desigur că aici avuseseră loc petreceri dansante; muzica mai plutea în aer, ca un palimpsest de sunete mute într-o succesiune de stiluri, un vuiet subteran de tobe, o tânguire deznădăjduită, ghirlande de flori de hârtie, diavoli de carton, o sferă rotitoare cu faţete de oglindă revărsând o pulbere de lumină asupra dansatorilor.

  În încăpere se simţeau pofte carnale satisfăcute demult, dar şi singurătate sau o aşteptare lipsită de un obiect precis, greu de definit. Îmi amintesc acel dor, cum tânjeam după ceva ce părea mereu că e pe punctul de a se întâmpla, ceva total diferit de braţele ce ne încolăceau talia şi ne pipăiau în sala de dans, sau în parcare sau în camera TV unde sonorul era închis şi doar imaginile aruncau o lumină şovăielnică asupra cărnii dezlănţuite.

  Tânjeam după viitor. Cum îl dobândisem, acel talent de a fi nesătule? Plutea în aer; şi încă mai plutea în aer ca un gând răzleţ pe când încercam să adormim în paturile de campanie înşirate cu spaţii între ele, ca să nu putem vorbi între noi. Aveam cearşafuri de finet, ca pentru copii, şi pături militare vechi pe care încă mai scria S. U. A. Ne împătuream îmbrăcămintea cu grijă şi o puneam pe taburetele de la căpătâiul paturilor. Becurile ardeau cu faza mică, nu erau stinse. Printre paturi patrulau Mătuşa Sara şi Mătuşa Elizabeth, cu bastoane electrice pentru mânat vitele, atârnate la cingătoarea de piele.

  Totuşi nu aveau pistoale; nici măcar ele nu se bucurau de atâta încredere. Nu aveau arme decât paznicii, selecţionaţi special dintre îngeri. Paznicii nu aveau voie să intre în clădire decât când erau chemaţi; iar noi nu aveam voie să ieşim decât pentru plimbările zilnice, două la număr, când mergeam două câte două în jurul terenului de fotbal, care era înţărcuit acum cu lanţuri şi sârmă ghimpată deasupra gardului. Îngerii stăteau dincolo de acest gard, cu spatele la noi. Ne inspirau frică, dar şi altceva. Tare am fi vrut să-şi arunce privirile spre noi. Dacă am fi putut măcar să le adresăm o vorbă. Am fi putut face un schimb, credeam noi, un târg, un troc, câtă vreme mai aveam un trup de oferit. Ăsta era doar un vis al nostru.

  Învăţaserăm să vorbim în şoaptă, aproape imperceptibil. În semiîntuneric ne puteam întinde braţele şi, când Mătuşile se uitau în altă parte, ne puteam atinge mâinile, în ciuda distanţei ce ne despărţea. Am învăţat să descifrăm cuvintele ca surdomuţii, ţinându-ne capul într-o parte lipit de pat şi privind cu atenţie buzele celeilalte. În acest fel, de la pat la pat, ne spuneam una alteia cum ne cheamă: Alma, Janine, Dolores, Moira, June.

  II. LA TÂRGUIELI.

  Capitolul doi.

  Un scaun, o masă, o lampă. Deasupra, pe tavanul alb, un ornament reprezentând o coroniţă în relief şi în centrul ei un spaţiu acoperit cu ipsos, asemeni unui obraz cu ochiul scos. Probabil că acolo fusese cândva un candelabru. Îndepărtaseră toate obiectele de care se putea lega o frânghie.

  O fereastră, două draperii albe. Sub fereastră, o bancă cu o pernuţă. Când fereastra este parţial deschisă – şi se deschide doar parţial – intră aer şi mişcă perdelele. Eu pot să stau pe scaun sau pe banca de la fereastră şi să mă uit la această privelişte. Pe fereastră intră şi razele de soare, căzând pe podeaua din scândurele înguste de lemn, bine lustruite. Îmi miroase a ceară de parchet. Pe podea se află un covor oval, împletit din cârpe vechi. Acest gen de lucruri le sunt pe plac: artă populară arhaică, lucrată de femei în timpul lor liber, din materiale ce nu se mai pot folosi. O revenire la valorile tradiţionale. Dacă nu iroseşti, nu-ţi lipseşte nimic. Eu nu mă irosesc. Atunci de ce îmi lipseşte ceva?

  Pe peretele de deasupra scaunului, un tablou înrămat, dar fără sticlă: o stampă cu flori pictate în acuarele, irişi albaştri. Florile sunt încă îngăduite. Oare fiecare dintre noi are aceeaşi stampă, acelaşi scaun, aceleaşi draperii albe? Produse standard de guvern?

  Consideraţi că sunteţi în armată, spunea Mătuşa Lydia. Un pat. De o persoană; cu o saltea nici tare, nici moale, acoperită cu o cuvertură flocoasă. În pat nu se petrece nimic altceva decât se doarme; sau nu se doarme. Încerc să nu mă gândesc prea mult. Ca şi alte lucruri, gânditul trebuie raţionalizat acum. Sunt multe la care nu am tăria să mă gândesc. Gândirea îţi poate micşora sorţii de izbândă şi eu am intenţia să supravieţuiesc. Ştiu de ce acuarela are irişi albaştri, nu are sticlă, ştiu de ce fereastra se deschide doar parţial şi de ce geamul este armat. Nu de fuga noastră se tem ei. Nu am ajunge prea departe. Ci de alte forme de evadare, de impulsul lăuntric de a te elibera atunci când ai un obiect tăios la îndemână.

  Aşadar… În afara acestor detalii, camera mea ar putea fi o cameră de oaspeţi dintr-un colegiu, pentru vizitatori mai puţin importanţi, sau o cameră mobilată, într-o pensiune de odinioară, pentru doamne strâmtorate. De fapt, asta suntem acum. Situaţia noastră materială a fost redusă, iar multe dintre noi nu mai au nici măcar o situaţie. Dar un scaun, lumina soarelui, flori – nu sunt lucruri de lepădat. Sunt vie, trăiesc, respir, întind mâna şi