Sună clopoţelul care măsoară timpul. Aici timpul este măsurat de clopote, ca în mănăstiri odinioară. Şi tot ca în mănăstiri sunt puţine oglinzi.

  Mă ridic de pe scaun şi înaintez în soare, cu picioarele încălţate în pantofii roşii cu tocul jos, ca să protejeze şira spinării şi nepotriviţi pentru dans.

  Mănuşile roşii sunt pe pat. Le iau şi mi le trag pe mâini deget cu deget. Cu excepţia aripilor din jurul feţei, tot ce am pe mine e roşu: culoarea sângelui, definitorie pentru noi. Rochia e amplă şi lungă până la glezne, cu o platcă ce se întinde peste sâni şi mâneci lungi. Aripile albe ţin de regulament şi ele; rostul lor este să ne împiedice să vedem, dar şi să fim văzute. Niciodată n-am arătat bine în roşu, nu mi se potriveşte. Iau coşul de târguieli şi mi-l pun pe braţ.

  Uşa camerei – nu a camerei mele, căci refuz să o numesc a mea – nu e încuiată. De fapt, nici nu se închide ca lumea. Ies în coridorul lustruit, care pe mijloc are o carpetă de un roz şters. Asemeni unei cărări prin pădure, sau a unui covor întins pentru membri ai casei regale, ea îmi arată calea.

  Carpeta coteşte şi o ia în jos spre scara principală şi eu cobor cu ea ţinând o mână pe balustrada de lemn; cândva un copac, lucrată în alt secol, acum a căpătat un luciu cald datorită frecării. Casa e din epoca victoriană târzie, o casă construită pentru o familie numeroasă şi bogată. Pe coridor stă de strajă o pendulă mare ce drămuieşte timpul; apoi urmează uşa la salonul matern din faţă, cu sugestivele sale tonuri de culoarea cărnii. Un salon în care nu mi-e niciodată îngăduit să stau jos, ci doar în picioare sau în genunchi. La capătul coridorului, deasupra uşii principale, se află o fereastră în formă de evantai cu sticlă colorată: flori, roşii şi albe.

  A rămas doar o oglindă, pe un perete din coridor. Dacă întorc capul, astfel ca aripile albe ce-mi încadrează faţa să-mi permită să o privesc, o pot vedea în timp ce cobor scara, o oglindă mare, rotundă şi convexă ca ochiul unui peşte, iar reflexia mea seamănă cu o umbră strâmbă, parodie vagă a unei siluete de basm într-o mantie roşie coborând spre un moment de neglijenţă, adică de pericol. O Soră muiată în sânge.

  La picioarele scării se află un cuier pentru pălării şi umbrele, din lemn curbat, cu bare lungi, rotunde, arcuindu-se uşor în sus asemenea unor frunze de ferigă. Aici sunt mai multe umbrele: una neagră, pentru Comandant, una albastră pentru Soţia Comandantului şi umbrela ce mi-a fost repartizată mie, care e roşie. Las umbrela roşie la locul ei, căci ştiu de la fereastră că e o zi însorită. Mă întreb dacă Soţia Comandantului se află în salon. Nu stă întotdeauna în fotoliu. Uneori o aud păşind în sus şi în jos, cu un pas greu, apoi unul uşor şi sunetul înfundat al bastonului ei pe covorul roz spălăcit.

  Trec pe coridor pe lângă uşa de la salon şi pe lângă cea care duce în sufragerie şi deschid uşa de la capătul holului şi intru în bucătărie. Aici nu mai miroase a mobilă proaspăt lustruită. Înăuntru se află Rita, în picioare în faţa mesei de bucătărie care e acoperită cu email alb pe alocuri ciobit. Poartă obişnuita ei rochie de Marthă, de un verde sumbru, ca halatul unui chirurg de pe vremuri. Rochia ei lungă are cam aceeaşi croială ce ascunde formele ca a mea, dar cu un şorţ în faţă şi cu un văl în loc de aripile albe. Când iese, îşi pune vălul, dar de fapt nu-i prea pasă nimănui de cine vede faţa unei Marthe. Mânecile îi sunt suflecate până la cot, lăsându-i la vedere braţele cafenii. Face pâine; frământă aluatul izbindu-l la sfârşit scurt, de mai multe ori şi dând apoi bucăţilor forma dorită.

  Rita mă vede şi dă din cap, n-aş putea spune dacă în chip de salut sau doar să arate că a luat cunoştinţă de prezenţa mea; îşi şterge mâinile de făină pe sorţ şi scotoceşte prin sertar după caietul cu cartonaşe. Încruntându-se, rupe trei cartonaşe şi mi le înmânează. Faţa ei ar fi chiar binevoitoare dacă ar vrea să zâmbească. Dar nu se încruntă la mine personal, ci îşi arată dezaprobarea faţă de orice rochie roşie şi de ceea ce simbolizează ea. Crede că poate sunt molipsitoare, ca o boală sau ca ghinionul.

  Uneori, ascult pe lângă uşi închise, ceea ce nu aş fi făcut niciodată în timpurile apuse. Nu trag cu urechea prea mult timp, căci nu vreau să fiu prinsă asupra faptului. Totuşi, odată am auzit-o pe Rita spunându-i Corei că ea nu s-ar înjosi aşa.

  Nici nu ţi-a cerut-o nimeni, zicea Cora. Oricum, ce-ai putea face, dacă s-ar pune situaţia?

  M-aş duce în Colonii. Au de ales, nu?

  Cu Nefemeile, să piei de foame şi Dumnezeu ştie câte şi mai câte? zicea Cora. Nu mai spune.

  Curăţau mazăre, chiar şi prin uşa aproape închisă puteam auzi zgomotul uşor al boabelor tari căzând în castronul de metal. O auzii pe Rita scoţând un mormăit, sau un oftat, de protest, sau de încuviinţare.

  Oricum, fac treaba asta pentru noi toate, răspunse Cora, sau cel puţin aşa zic ei. Dacă nu mi s-ar fi legat trompele, zic, şi să fi fost cu 10 ani mai tânără, aş fi putut fi eu în locul ei. Nu e chiar aşa de rău. Nu e chiar ce s-ar putea numi o muncă grea.

  Bine că e ea şi nu eu, zicea Rita când am deschis uşa. Pe faţa lor se putea vedea acea expresie pe care o au femeile când te-au vorbit de rău în absenţă şi cred că le-ai auzit: încurcată