Lois Lowry dawnload free PDf 📖

LOIS LOWRY

DARUL LUI JONAS

PENTRU TOŢI COPIII

CĂRORA LE ÎNCREDINŢĂM VIITORUL

INTRODUCERE

Când am început, cu aproape douăzeci de ani în urmă, să scriu ceea ce avea să fie în cele din urmă Darul lui Jonas, am crezut că scriu o carte de aventuri. Mă gândisem îndelung la conceptul de memorie şi la felul cum ar arăta vieţile noastre dacă ar exista o tehnologie care să le permită amintirilor să fie selective, în aşa fel încât să ne putem descotorosi de cele care ne provoacă neplăceri. Era speculaţia de tip „ce-ar fi dacă…“ din care se nasc adeseori cărţile de ficţiune.

La foarte puţin timp după publicarea cărţii, am început să-mi dau seama de impactul pe care însăşi premisa ei îl avea asupra unor oameni de vârste diferite, din domenii diferite. Aceştia au început să-mi scrie – sau să scrie despre mine – aproape imediat. Şi o fac în continuare, după atâta amar de ani.

Un bărbat care părăsise cultul religios în care fusese crescut mi-a spus că psihiatrul lui îi dăduse să citească Darul lui Jonas.

O femeie m-a informat că lui Iisus i-ar fi ruşine de mine dac-ar afla că scrisesem o asemenea carte.

Un preot anglican le-a dăruit exemplare enoriaşilor cu ocazia Crăciunului.

Pe o pagină de web a fost numită Anticristul.

Iar cartea a devenit cadoul de rigueur pentru sute de băieţi înaintea ceremoniei de Bar Mitzvah.

Mi-au fost luate multe interviuri de către ziarişti care-mi semnalau numărul tot mai mare de provocări cărora trebuia să le facă faţă Darul lui Jonas şi n-am prea ştiut ce să spun. Îmi venea greu să-mi dau seama ce anume din carte stârnea o asemenea pasiune în rândul cititorilor.

Ca o ironie a sorţii, cea care m-a lămurit până la urmă a fost o adolescentă, care mi-a scris recunoscătoare, mulţumindu-mi că scrisesem o carte despre adulţii care au secrete faţă de tineri şi că-i asigurasem pe cititorii tineri că pot să plece din lumea aceea şi să intre într-o alta, în care pot fi oneşti şi liberi.

În ultimii ani, a existat un număr uimitor de romane distopice publicate pentru tineri. Majoritatea te pun pe gânduri şi aproape toate sunt mult mai complexe decât a fost sau a încercat vreodată să fie Darul lui Jonas. Şi-atunci de ce, în condiţiile în care există atâtea opţiuni, cartea aceasta publicată demult continuă să-şi farmece, să-şi scandalizeze şi să-şi atragă cititorii?

Motivul e că vorbeşte despre puterea pe care poate s-o aibă până şi un copil de doisprezece ani: puterea de-a da în vileag ipocrizia oamenilor, de-a face ţăndări secretomania, de-a arunca o lumină asupra adevărului şi de-a simţi libertatea care i se-ntinde în jur.

Lois Lowry, 2011

Decembrie bătea la uşă, iar Jonas începea să fie înfricoşat. Nu, nu era cuvântul potrivit, îşi zise el. „Înfricoşat” se referea la sentimentul acela profund şi dezgustător că stătea să se-ntâmple ceva cumplit. Înfricoşat se simţise cu un an în urmă, când o aeronavă neidentificată zburase de două ori pe deasupra comunităţii. O văzuse de fiecare dată. Mijindu-şi ochii spre cer, văzuse cum avionul zvelt, aproape fără contur din cauza vitezei mari, trecuse pe deasupra, iar după o secundă auzise vuietul care-l însoţea. Pe urmă încă o dată, o clipă mai târziu, din direcţia opusă, acelaşi avion.

La început, fusese doar fascinat. Nu văzuse niciodată o aeronavă de la o distanţă atât de mică, fiindcă regulamentul le interzicea Piloţilor să zboare pe deasupra comunităţii. Uneori, când avioanele de marfă aduceau provizii pe pista de aterizare de dincolo de râu, copiii mergeau cu bicicletele până la mal şi asistau curioşi la descărcare şi apoi la decolarea care se făcea spre vest, întotdeauna departe de comunitate.

Însă aeronava de anul trecut fusese altfel. Nu un avion de marfă masiv şi pântecos, ci un aparat cu botul subţire şi cu o carlingă pentru un singur pilot. Uitându-se neliniştit în jur, Jonas văzuse că şi alţii – adulţi şi copii deopotrivă – se opriseră din ce făceau şi aşteptau derutaţi o explicaţie pentru înfricoşătorul episod.

Pe urmă, tuturor cetăţenilor li se ordonase să intre în cea mai apropiată clădire şi să rămână acolo. Imediat, hârâise vocea răguşită în boxe. LĂSAŢI-VĂ BICICLETELE ACOLO UNDE SUNT.

Ascultător, Jonas îşi lăsase imediat bicicleta într-o rână pe cărarea din spatele locuinţei familiei lui. Fugise înăuntru şi rămăsese acolo de unul singur. Ambii părinţi erau la muncă, iar sora lui mai mică, Lily, se afla la Centrul de Îngrijire a Copiilor, unde-şi petrecea orele de după şcoală.

Uitându-se pe fereastra din faţă, Jonas nu văzuse picior de om: nici urmă de Măturătorii de Stradă, Lucrătorii de la Spaţii Verzi sau Furnizorii Alimentari care populau de obicei comunitatea la ora aceea din zi. Văzuse doar bicicletele abandonate ici şi colo, într-o rână; roata îndreptată în sus a uneia dintre ele continua să se-nvârtă încet.

Atunci fusese înfricoşat. Felul cum propria comunitate aştepta în tăcere îi răscolise stomacul. Începuse să tremure.

Dar nu se întâmplase nimic. După câteva minute, boxele se treziseră din nou la viaţă, iar vocea – de data asta liniştitoare şi mai puţin grăbită – explicase că un Pilot-în-Instructaj îşi citise greşit indicaţiile de navigare şi virase unde nu trebuia. Pilotul încercase cu disperare să se întoarcă înainte să i se observe eroarea.

INUTIL DE SPUS, VA FI PUS PE LIBER, zisese vocea, după care se lăsase tăcerea. Mesajul final avea un ton ironic, ca şi cum Vorbitorului i s-ar fi părut un lucru distractiv; chiar şi Jonas zâmbise uşor, deşi ştia cât de dură fusese declaraţia. Punerea pe liber a unui contribuabil era o hotărâre fără întoarcere, o pedeapsă cumplită, o copleşitoare expresie a eşecului.

Chiar şi copiii erau mustraţi dacă foloseau expresia din vârful buzelor, la joacă, bătându-şi joc de un coleg care nu prinsese o minge sau se poticnise în timpul unei curse. Jonas o făcuse o dată, ţipase la prietenul lui cel mai bun: „Gata, Asher! Eşti pus pe liber!“, când echipa lui pierduse un meci din cauza greşelii stângace a lui