Asher. Fusese luat deoparte de antrenor pentru o discuţie scurtă şi serioasă, îşi plecase capul de vinovăţie şi jenă, şi-i ceruse iertare lui Asher după meci.

Acum, gândindu-se la sentimentul de frică în timp ce mergea cu bicicleta pe cărarea paralelă cu râul, îşi aminti momentul de teroare palpabilă, care-i răscolise stomacul, din ziua când avionul zburase pe deasupra lui. Ei bine, acum, când decembrie bătea la uşă, nu simţea acelaşi lucru. Căută cuvântul potrivit pentru sentimentul pe care-l încerca.

Jonas era foarte atent la exprimare. Nu ca prietenul lui, Asher, care vorbea prea repede şi amesteca lucrurile, stâlcind cuvintele şi expresiile până când deveneau aproape de nerecunoscut şi, adeseori, foarte caraghioase.

Zâmbi amintindu-şi de dimineaţa când Asher dăduse buzna în clasă, târziu ca de obicei, sosind cu răsuflarea tăiată chiar când se intona imnul de dimineaţă. După ce elevii se aşezaseră la încheierea cântecului patriotic, Asher rămăsese în picioare ca să prezinte scuze în public, cum se cerea.

— Îmi cer iertare pentru că mi-am deranjat comunitatea şcolară.

Asher recitase rapid formula standard de scuze, încercând să-şi recapete răsuflarea. Învăţătorul şi clasa îi aşteptaseră răbdători explicaţia. Toţi elevii zâmbeau răutăcios, fiindcă îl auziseră deja pe Asher de multe ori spunând aceste cuvinte.

— Am plecat din timp de-acasă, dar când am trecut cu bicicleta pe lângă crescătorie, lucrătorii tocmai scoteau nişte somoni. Cred că m-am rătăcit uitându-mă la ei. Îmi cer iertare colegilor, încheiase Asher, după care îşi netezi vestonul boţit şi se aşeză.

— Îţi acceptăm scuzele, Asher.

Elevii intonaseră răspunsul standard într-un glas. Mulţi îşi muşcau buzele ca să nu-i umfle râsul.

— Îţi accept scuzele, Asher, spusese zâmbind Învăţătorul. Şi-ţi mulţumesc fiindcă ne-ai mai dat o ocazie pentru o lecţie de limbă. „Rătăcit“ e un adjectiv prea puternic când vorbeşti despre cum te-ai uitat la somoni.

Se întorsese şi scrisese „rătăcit“ pe tablă. Alături trecuse „zăpăcit“.

Acum, apropiindu-se de casă, Jonas zâmbi când îşi aduse aminte. Gândindu-se în continuare, pe când îşi fixa bicicleta în suportul îngust de lângă uşă, îşi dădu seama că „înfricoşat” nu era cuvântul potrivit pentru sentimentele lui, acum că se apropia luna decembrie. Era un adjectiv prea puternic.

Aşteptase timp îndelungat acest decembrie special. Iar acum, că bătea la uşă, nu era înfricoşat, ci… nerăbdător, hotărî el. Era nerăbdător să vină odată. Şi emoţionat, desigur. Toţi Unşpearii erau emoţionaţi la gândul evenimentului care avea să se petreacă peste atât de puţină vreme.

Totuşi, Jonas avu un mic tremur de nelinişte când se gândi la ziua aceea, la ce-ar putea să se-ntâmple.

Temător, hotărî el. Aşa sunt.

 

— Cine vrea să fie primul la sentimente-n seara asta? întrebă tatăl lui Jonas, la sfârşitul mesei de seară.

Era unul dintre ritualuri – relatarea sentimentelor seara. Uneori Jonas şi sora lui mai mică, Lily, se certau pentru cine să-nceapă. Părinţii lor făceau parte din ritual, bineînţeles; şi ei îşi povesteau sentimentele în fiecare seară. Dar la fel ca toţi părinţii – de fapt, ca toţi adulţii –, nu se certau pentru cine să vorbească primul.

N-o făcu nici Jonas acum. Sentimentele lui erau prea complicate în seara asta. Voia să le împărtăşească, însă nu prea-i venea să înceapă cernerea emoţiilor lui complexe, nici măcar cu ajutorul pe care ştia că puteau să i-l dea părinţii.

— Începe tu, Lily, spuse el, văzând că sora lui, care era mult mai mică – de-abia ajunsese Şeptară – se foia nerăbdătoare în scaun.

— Am fost foarte supărată după-amiază, anunţă Lily. Grupa mea de la Centrul de Îngrijire se afla la locul de joacă şi-am primit vizita unei grupe de Şeptari care n-au respectat deloc regulile. Unul dintre ei – de sex bărbătesc, nu ştiu cum îl cheamă – s-a tot băgat în faţă la tobogan, deşi noi, ceilalţi, stăteam cuminţi la coadă. Am fost foarte supărată pe el. Şi mi-am strâns pumnul, uite-aşa.

Ridică un pumn încleştat, iar restul familiei surâse în faţa micului ei gest de sfidare.

— De ce crezi că n-au respectat musafirii regulile? întrebă Mama.

Lily chibzui şi clătină din cap.

— Nu ştiu. S-au purtat ca nişte… ca nişte…

— Animale? sugeră Jonas şi râse.

— Exact, zise Lily, râzând şi ea. Ca nişte animale.

Niciunul dintre copii nu ştia ce însemna cuvântul, dar era folosit adeseori pentru cineva needucat sau neîndemânatic, cineva altfel decât ceilalţi.

— De unde erau musafirii? întrebă Tata.

Lily se încruntă, încercând să-şi aducă aminte.

— Ne-a spus şeful de grupă când a ţinut discursul de bun-venit, dar nu-mi aduc aminte. Cred că n-am fost atentă. Erau din altă comunitate. Au trebuit să plece devreme, aşa c-au mâncat de prânz în autobuz.

Mama încuviinţă din cap.

— Crezi că e cu putinţă să aibă alte reguli? Şi pur şi simplu să nu fi ştiut ce reguli aveţi voi la locul de joacă?

Lily ridică din umeri şi dădu din cap.

— Se poate.

— Ai fost în vizită în alte comunităţi, nu? întrebă Jonas. Grupa mea a fost de multe ori.

Lily mai dădu o dată din cap.

— Când eram Şesari, ne-am dus şi-am stat o zi de şcoală cu o grupă de Şesari la ei în comunitate.

— Şi cum v-aţi simţit cât timp aţi stat acolo?

Lily se încruntă.

— Ne-am simţit ciudat. Fiindcă aveau alte metode. Învăţau lucruri pe care grupa mea nu le ştia, aşa că ne-am simţit ca nişte proşti.

Tata asculta cu interes.

— Mă tot gândesc, Lily, zise el, la băiatul care n-a respectat regulile azi. Crezi că e cu putinţă să se fi simţit şi el ciudat şi ca un prost, aflându-se într-un loc nou, cu reguli de care nu ştia?

Lily se gândi atent.

— Da, spuse ea într-un târziu.

— Îmi pare-un pic rău de el, deşi nici măcar nu-l cunosc, zise Jonas. Îmi pare rău de oricine nimereşte-ntr-un loc unde se simte ciudat şi ca un prost.

— Tu cum te simţi, Lily? întrebă Tata. Tot supărată?

— Ba nu, hotărî Lily. Cred că şi mie-mi pare rău de el. Şi-mi pare rău c-am strâns pumnul, adăugă ea surâzând.

Jonas îi întoarse zâmbetul. Sentimentele lui Lily erau întotdeauna directe, relativ simple şi de obicei uşor de înţeles. Îşi spuse că aşa fuseseră şi ale lui, probabil, pe când era Şeptar.

Ascultă politicos, deşi nu foarte atent, când îi veni rândul tatălui său, care vorbi despre sentimentul de îngrijorare pe care-l avusese în ziua aceea la muncă – o preocupare pentru unul dintre