noucopii, care nu se simţea bine. Funcţia tatălui lui Jonas era de Crescător. El şi alţi Crescători răspundeau de toate nevoile fizice şi afective ale fiecărui noucopii în prima parte a vieţii. Era o slujbă foarte importantă, Jonas ştia, dar nu-l interesa din cale-afară.

— Ce sex are? întrebă Lily.

— Bărbătesc, spuse Tata. E un băieţel foarte vesel. Dar nu creşte pe cât de repede-ar trebui şi nu doarme bine. L-am dus la îngrijiri speciale ca să fie ajutat să crească mai bine, dar comisia se gândeşte să-l pună pe liber.

— Vai, nu, murmură plină de compasiune Mama. Ştiu cât de mult te-ntristează asta.

Jonas şi Lily dădură la rândul lor din cap în semn de compasiune. Punerea pe liber a noucopiilor era întotdeauna un lucru trist, fiindcă micuţilor nu li se dădea nicio şansă să se bucure de viaţa în sânul comunităţii. Şi fiindcă nu făcuseră nimic rău.

Existau doar două cazuri de punere pe liber care nu erau pedepse: punerea pe liber a vârstnicilor, care era un prilej de sărbătorire a unei vieţi trăite pe deplin, şi punerea pe liber a unui noucopil, care te silea întotdeauna să te-ntrebi „ce puteam face?“. Faptul era cu atât mai tulburător pentru Crescători, printre care şi Tata, fiindcă aveau sentimentul că într-un fel dăduseră greş. Însă asta se întâmpla foarte rar.

— Ei bine, o să mai încerc, spuse Tata. S-ar putea să cer voie comisiei să-l aduc aici peste noapte, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Ştiţi cum sunt Crescătorii din schimbul de noapte. Cred că micuţul are nevoie de ceva mai mult.

— Sigur, zise Mama, iar Jonas şi Lily dădură din cap.

Îl mai auziseră pe Tata plângându-se de lucrătorii din schimbul de noapte. Era o slujbă mai puţin apreciată, încredinţată celor care nu aveau deprinderile, preocuparea sau priceperea de care era nevoie pentru slujbele mai importante de peste zi. Majoritatea lucrătorilor din schimbul de noapte nici măcar nu primiseră consoarte, fiindcă într-un fel le lipsea calitatea esenţială de-a intra în legătură cu alţii, necesară pentru crearea unei unităţi familiale.

— Poate-l păstrăm, sugeră Lily cu blândeţe, străduindu-se să pară nevinovată.

Era o expresie falsă; o ştia şi Jonas, o ştiau cu toţii.

— Lily, doar ştii regulile, îi aminti Mama zâmbind.

Doi copii – unul de sex bărbătesc, unul femeiesc – pentru fiecare unitate familială. Regulamentul era foarte clar.

Lily chicoti.

— Mă rog, m-am gândit că poate de data asta merge.

 

Mai departe, Mama, care avea o funcţie importantă în Ministerul Justiţiei, vorbi despre propriile sentimente. Astăzi compăruse în faţa ei un recidivist, cineva care încălcase regulile şi altă dată. Cineva pe care spera că-l pedepsise corespunzător şi corect, şi care pe urmă îşi reluase locul: la serviciu, acasă, în unitatea familială. Faptul că-l văzuse adus în faţa ei pentru a doua oară îi provocase sentimente copleşitoare de frustrare şi de mânie. Şi chiar de vinovăţie, fiindcă nu izbutise să-i schimbe viaţa.

— În plus, mă tem pentru el, mărturisi ea. Ştiţi că nu există o a treia şansă. Regulamentul spune că la a treia abatere făptaşul trebuie pur şi simplu pus pe liber.

Jonas se înfioră. Ştia că se întâmplau şi asemenea lucruri. Chiar exista un băiat din grupa lui de Unşpeari al cărui tată fusese pus pe liber cu ani în urmă. Nimeni nu vorbea despre asta; ruşinea era de nepovestit. Şi greu de imaginat.

Lily se ridică şi se apropie de mama ei. Îi mângâie braţul.

Din locul de unde stătea la masă, Tata se întinse şi-o prinse de-o mână. Jonas făcu la fel cu cealaltă.

Unul câte unul, îi aduseră alinare. După puţin timp, Mama zâmbi, le mulţumi şi le spuse că se simţea liniştită.

Ritualul continuă.

— Jonas? zise Tata. Eşti ultimul în seara asta.

Jonas oftă. Aproape c-ar fi preferat să-şi păstreze sentimentele pentru sine. Dar era, bineînţeles, neregulamentar.

— Mă simt temător, se destăinui el, bucuros că nimerise în fine cuvântul potrivit.

— Şi de ce anume, fiule?

Tatăl lui avea un aer preocupat.

— Ştiu că n-am de ce să-mi fac griji şi că fiecare adult a trecut prin povestea asta, explică Jonas. Ştiu c-ai trecut şi tu, Tată, şi tu, Mamă. Dar sunt temător din cauza Ceremoniei. Decembrie e la doi paşi.

Lily îşi ridică privirile şi făcu ochii mari.

— Ceremonia Doişpearilor, şopti ea cu o voce copleşită de admiraţie.

Chiar şi cei mai mici dintre copii – de vârsta lui Lily şi mai mici – ştiau că asta-i aştepta şi pe ei la un moment dat.

— Îmi pare bine că ne-ai spus ce sentimente ai, zise Tata.

— Lily, interveni Mama, făcându-i semn fetiţei, ia du-te tu şi pune-ţi pijamaua. Tata şi cu mine o să mai stăm şi-o să mai vorbim un pic cu Jonas.

Lily suspină, dar se ridică ascultătoare de pe scaun.

— Numai voi? întrebă ea.

Mama dădu din cap.

— Da, spuse ea. Numai noi cu Jonas. Va fi o discuţie personală.

 

CAPITOLUL 2

 

Jonas îşi privi tatăl, care îşi mai turnă cafea. Aşteptă.

— Să ştii că fiecare lună decembrie mi se părea palpitantă când eram mic, spuse într-un târziu tatăl lui. Şi sunt convins că la fel a fost pentru tine şi pentru Lily. Fiecare decembrie aduce mari schimbări.

Jonas dădu din cap. Prima lună decembrie de care-şi amintea era, probabil, cea de când era Pătrar. Din cele de dinainte nu mai ştia nimic. Dar le observa an de an şi-şi amintea primele luni decembrie ale lui Lily. Ţinea minte ziua când o primise familia lui, ziua când i se dăduse un nume, ziua când devenise Primară.

Ceremonia Primarilor era întotdeauna gălăgioasă şi distractivă. În fiecare lună decembrie, noucopiii iviţi pe lume în urmă cu un an ajungeau Primari. Unul câte unul – în fiecare grupă erau cincizeci de copii, dacă nu era pus niciunul pe liber –, erau aduşi pe scenă de Crescătorii care avuseseră grijă de ei de la naştere. Unii mergeau deja, şovăielnici pe picioarele lor nesigure; alţii aveau doar câteva zile, erau înveliţi în pături şi ţinuţi în braţe de Crescători.

— Îmi place Numirea, spuse Jonas.

Mama lui încuviinţă cu un surâs.

— În anul când a venit Lily, ştiam, bineînţeles, c-o să primim un bebeluş de sex femeiesc, fiindcă făcuserăm cerere şi ni se aprobase. Dar mă întrebasem de nu ştiu câte ori cum avea s-o cheme.

— Aş fi putut s-arunc un ochi pe